durere, bibelou de porțelan

durere, bibelou de porțelan

De | 2018-04-04T17:32:22+00:00 4 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |12 Comentarii

Tulburător articol, mi-a scris un domn care a citit ce scrisesem pe marginea discuției pro-anti-avort, dar nu ar fi mai bine să nu răscolim lucrurile și să încercăm să uităm lucrurile dificile?

Pluralul m-a făcut să zîmbesc. Exprimarea lui, scrisese să încercăm, era o încercare eșuată și abuzivă de complicitate, care mă obliga cumva pe mine să ader la nevoia lui de a îngropa lucrurile care îl dor. Omul voia să uite, iar eu, cu nevoia mea de vindecare, îi încurcam planurile, de parcă i-aș fi ținut un pistol la tîmplă și l-aș fi obligat să citească ce am scris. De parcă libertatea mea de a scrie ce vreau interfera cu libertatea și alegerea lui de a citi doar ceea ce îi place și, mai ales, de a nu citi ceea ce nu. I-am spus că sigur, din partea mea e liber să uite ce vrea, iar eu sunt liberă, de asemenea, să răscolesc ce am nevoie să răscolesc.

Aveam încă în minte nevoia asta de negare a unui trecut pe care ne mințim că l-am uitat, dar care ne însoțește în comportamentele zilnice, cînd am intrat la ședința săptămînală de terapie de grup. Tema pe care lucrăm în perioada asta: tata. O temă pe care am insistat mult la începutul intrării mele în terapie, fiindcă știam că acolo se ascund multe dureri și tipare, dar la care nu m-am mai întors aplicat în ultimii ani, fiindcă mi-a plăcut să-mi zic că acolo lucrurile sunt destul de încheiate, înțelesesem rațional ce era de înțeles, aveam compasiunea necesară pentru a privi lucrurile în ansamblu, tatăl meu fusese o victimă la rîndu-i și făcuse ce îl dusese pe el capul mai bine, îmi înțelegeam patternurile, nevoile neîmplinite, rănile. Mai mult, de aproape 10 ani de cînd e paralizat, nu mai poate vorbi, rana mea de nedreptate se cicatrizase, căci nu e așa, mă gîndeam speriată la copilul rănit care se rugase ca tata să moară sau să dispară, și mă simțeam vinovată pentru gîndurile de atunci.

Îmi doream tema asta. Îmi doream să mă întorc acolo, cu nivelul de conștiință și conștientizare atins acum, după atîția ani de lucru cu sinele. Știam că va durea, eram pregătită, cumva.

Și apoi, pe nesimțite, din exercițiu în exercițiu, m-am trezit pe covor într-o scenetă pe care trebuia să o interpretăm împreună cu un coleg de grup, în care fiecare dintre noi trebuia să joace, pe rînd, rolul tatălui celuilalt și rolul copilului care am fost. Iar colega mea alesese o scenetă ludică, așa cum fusese relația cu tatăl ei cînd era mică, și a trebuit să interpretez un tată așa cum nici nu am știut că există, în copilăria mea. Iar asta mi-a rupt sufletul, fiindcă, în timp ce eram căluț pentru un copil care nu semăna cu copilul care am fost, am simțit în tot corpul o durere uriașă și o milă teribilă pentru fetița care nu s-a jucat niciodată, care nu s-a alintat, care nu a făcut din oameni căluți, că nu a avut din cine, care nu a stîlcit cuvintele, care a fost gravă și tristă de parcă s-ar fi născut așa. Care nu a fost copil, nu i s-a dat voie.

Iar apoi a venit rîndul meu să fiu copil. Iar scena pe care o aleseserăm împreună fusese una care s-a repetat obsesiv într-o perioadă din viața mea, trebuie să fi avut 6-7 ani, cînd, la masă fiind, tata se enerva că mănînc urît, ciopciăi era verbul pe care îl folosea, și îmi punea o oglindă în față, să mă văd cît de urîtă sunt și cît de urît mănînc. Așa că eram aici, pe covorul de psihodramă, și auzeam insultele care zburau spre mine, amenințările, umilința, simțeam durerea, și revolta, și furia, și ura pe care le-am simțit în fiecare zi din viața mea, vreme de 18 ani, pînă am plecat de acasă, și nu mai era gînd, raționalizare, era emoție pură. Și, în timp ce o auzeam pe colega mea care cu greu reușea să intre în rol vorbind cu vorbele tatălui meu, deodată am știut, și a fost un știut care nu a venit din minte, ci din întreg corpul, cumva. Am știut că sunt fărîme pe interior, că am fost zdrobită într-un fel care nu se mai poate repara niciodată cu adevărat. Sistematic. Iar ăsta era un cuvînt pe care tata îl folosea predilect: sistematic. Acum înțeleg de ce. Am știut și m-am mirat, în mine, o uimire din acelea dureroase, că am reușit să ajung aici, la aproape 41 de ani, cu mintea aproape întreagă, cu trupul aproape întreg, cu viața aproape întreagă. Și nu m-am mai mirat că, asemeni ca omul acela care îmi scrisese, am avut nevoie să uit, să îngrop, ca să nu mor de durere și de frică. Am știut că groaza, sentimentul de nesiguranță, umilința, nedreptatea, agresivitatea, durerea, abuzul, violența, frica, frica, frica, toate astea mi-au intrat în oase, în carne, în suflet, în creier, secundă de secundă, zi de zi, an de an, s-au înghesuit acolo, s-au cuibărit și nu au mai plecat niciodată, doar s-au ascuns și au izvorît simptome, boli, anxietăți, depresie, comportamente disfuncționale, dezadaptative sau supraadaptative.

M-am văzut fărîme. Mi-a venit în minte un bibelou (poate fiindcă povestise o altă colegă cum se juca singură și ignorată de părinți cu bibelourile, căci nu avea păpuși) extrem de fragil pe care cineva îl pune într-un săculeț negru și apoi vine zilnic și îl lovește cu bătătorul de șnițele. Uneori, în cîte o zi mai proastă, de mai multe ori. Și îl lovește și îl zdrobește, îl face bucățele mii, ani de-a rîndul. Iar într-o zi, bibeloul ăla iese din sac și trebuie să fie întreg, fiindcă restul lumii îl vrea întreg. Și încearcă să se recompună, să se lipească, dar e fărîmat și nu mai are cum. Și oricît s-ar strădui, niciodată nu mai poate fi ce a fost înainte de zdrobire. Și atunci se neagă pe sine, și se minte, și își ascunde bucățile cele mai zdrobite, le ia pe cele cît de cît mai mari și le pune laolaltă, le lipește, dar ele nu se mai potrivesc, rămîn spații mari între ele, găuri prin care intră frica și rușinea. Intră furia. Intră durerea. Și apoi își spune că e ok, a iertat, s-a recompus, însă toate lipiturile și găurile se văd, și din tot ce face și spune transpare frica și rușinea, durea și furia. Oricît reprimă și neagă, ele sunt acolo, mari, lăbărțate, spații goale, cratere. Așa ajungi să te deconectezi complet de la emoțiile tale, să nu mai ai contact deloc cu sinele tău autentic, să nu mai vrei, precum domnul de mai sus, să răscolești, fiindcă durerea e așa de mare că te poate ucide.

M-am văzut și bibeloul ăsta cu lipitură peste lipitură, cu crater peste crater, care sunt azi. Nu am fost și nu voi fi niciodată întreagă. Sunt un monstru al bibelourilor.

Am dat voie durerii să iasă, iese și acum șuvoaie, tot ce am stăvilit în anii din urmă. Toate raționalizările, toate conștientizările cu ajutorul minții sunt nimic față de ce simt acum. Las să iasă, să se dreneze, să se ventileze. Nu știu ce o să fac după aceea. Stau în corpul ăsta și mă las să simt cum se simte durerea. Plîng. Mă gîndesc la mine cu mai multă compasiune și iertare: am făcut mult, am făcut enorm,  acum că mi-e clar, dinăuntru, ce start am avut. Merit să mă iert, să fiu mai blîndă, mai îngăduitoare cu mine.

Nu mă mai mir, uitîndu-mă înapoi la viața mea, de nimic din ce am ales, am făcut, am greșit. Rămîne uimirea rotundă că sunt încă vie, că am avut putere să aleg mai puțin răul mereu, că am luptat atît cu mine să mă cresc, să mă lipesc, să îmi doresc să extirp răul care a fost plantat în mine, să vreau să fiu un om mai bun, să nu perpetuez, conștient sau inconștient, mizeria pe care am primit-o. Și chiar dacă nu am reușit mereu, încă lupt, nu am renunțat.

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

12 Comments

  1. Cristina 4 aprilie 2018 at 13:30 - Răspunde

    Pentru tine, care privești spre covorul pe care se afla acea fetiță, las linkul ăsta aici: https://youtu.be/lT55_u8URU0
    M-aș bucura să rezonezi cu povestea din el, așa cum povestea ta are ecou în mine.

  2. p envy 4 aprilie 2018 at 14:32 - Răspunde

    Si acum tot urat mananci

    • Petronela Rotar 4 aprilie 2018 at 15:57

      probabil. nu m-a bătut destul, vezi? dacă mă bătea și mai des, poate aș fi mîncat și eu frumos…

  3. O admiratoare 4 aprilie 2018 at 17:25 - Răspunde

    te admir e putin spus. sa treci prin tot ce ai trecut si sa fii mai vie, decat marea majoritatea dintre noi, nu e putin lucru. si imi pare nespus de rau ca doare. daca exista pe lume un grup de oameni, care n-ar merita durere, ar trebui sa faci parte din acel grup. si este admiral si cum lucrezi la tine in continuu, cu toate ca deja esti de o frumusete ametitoare. te imbratisez si tac. e okey.

  4. Ana Nastase 4 aprilie 2018 at 21:33 - Răspunde

    Am citit articolul ăsta la prânz și am avut toată ziua, obsesiv, imaginea fetiței-Petro care-și lipește bibeloul spart și pe care femeia-Petro o ia în brațe și-o leagănă și-apoi o lasă să-și lipească bibeloul așa, lipită de ea, să-nțeleagă că e, cumva, iubită. Pentru că mi se pare, deși poate nu e așa, că ți-ai luat toate fricile și durerile și te-ai dus acolo undeva în întuneric să salvezi copila, s-o lași să își fie în sfârșit și mai mare dovadă de conștientizare de sine nu știu. Mi-am amintit că te-am asociat din primul moment cu citatul ăla de pe agendă, știi tu, și încă mă gândesc la el când scrii așa, la faptul că ești frumoasă cu totul pentru că n-ai mai ținut bucățile alea de suflet în pumni strânși ca de copil, le-ai dat drumul să respire și respiri și tu cu ele. Hai în brațe, <3.

  5. Misha 4 aprilie 2018 at 23:12 - Răspunde

    M-am oprit de vreo 3 ori din citit, cu lacrimi in ochi, răscolite de traumele mele din relația cu tata…și la fel ca și tine, când cred ca l-am iertat și am plecat mai departe, sunt momente când durerea năvălește ca o herghelie de cai sălbatici in galop și nu pot face nimic decât s-o las sa ma calce in picioare, orice rațiune care ii găsește scuze tatălui nu poate lupta cu durerea care e acolo și n-o sa dispară niciodata…
    Mulțumesc pentru curajul de a vorbi și împărtăși lucrurile astea atât de intime…

  6. 0773818957 6 aprilie 2018 at 08:01 - Răspunde

    Eu nu l-am iertat pe tata. Nu am reusit sa iert un monstru si nici nu cred ca o voi face. A murit acum 3 ani si inca nu pot sa cred ca e mort. Mereu am o teama ca se va întoarce si ne va face iar viata un coșmar. Ma liniștesc la gândul ca ce mort. Pana si pe mama o asociez cu el si cu durerea, deși ea a fost tot o victimă extrem de slaba. Imi spun ca se va termina cosmarul cand va muri si mama si voi vinde casa in care au locuit. Urăsc acel loc. Ma ia groaza de fiecare dată când merg acolo. Toate amintirile si durerile dau năvală peste mine. Pur si simplu cand va muri si mama nu voi mai avea nicio legătură cu un trecut îngrozitor. Ma gandesc sa merg la psihoterapie sa ma vindec pentru mine.

    • Petronela Rotar 6 aprilie 2018 at 14:15

      cea mai bună idee pe care am avut-o pentru mine și pentru copiii mei a fost să intru în terapie.

  7. Raluca 17 aprilie 2018 at 14:25 - Răspunde

    Doamnă, cum scrii. Îți citesc destul de rar postările, câte mai multe odată, și întotdeauna mă dor. Și da, terapia (de oricare ar fi ea) e unul din cele mai bune lucruri pe care le putem face pentru a fi mai bine cu noi înșine. Mulțumesc că le arăți și altora asta.

  8. carmen 2 mai 2018 at 09:39 - Răspunde

    as fi curioasa sa stiu cum percep fetele tale absenta tatalui. Un tata care nu a fost calut, care nu le-a purtat in brate… Nu doare aceasta absenta la fel de mult? Ma gandesc acum la toate mamele divortate care isi cred copiii fara un tata alaturi care sa le completeze iubirea de mama.

    • Petronela Rotar 2 mai 2018 at 11:39

      ar fi foarte mișto să fii curioasă despre tine însăți, ăsta e rolul scrierilor mele, să ne facă curioși despre noi, nu despre alții, nu să avem ce bîrfi. ci să ne întoarcă spre sine. dar, dacă insiști, tatăl fiicei mele mari a murit cînd ea avea un an, nu l-am ucis eu, a murit într-un accident, iar cea mică a avut parte de toate astea, înainte și după divorț. am divorțat cînd trecuse de vremea căluților și am rămas prieteni, am făcut vacanțele și toate lucrurile importante împreună pînă a crescut.
      sper că acum e satisfăcută curiozitatea ta. însă, tot pentru curiozitatea ta, să știi că aș fi preferat să trăiesc fără iubirea de tată, în lipsa lui, decît așa. de zeci de mii de ori aș fi preferat în locul insultelor și loviturilor absența. așa că nu mai judeca pe alții, întoarce-te și vezi ce e în propria grădină. lasă-le pe mamele divorțate, că fiecare are durerea ei și nu a divorțat de bine ce îi era ei sau copiilor.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: