doișpe, cinșpe, șaișpe

2011, iulie

urcăm dealul ăla. a mia oară, probabil. e un deal mic, înflorit, cu o potecă șerpuită prin iarba înaltă. sus e o poieniță mică cu un singur brad, bătrîn ca lumea. și mai sunt mormintele. în ultimii ani am fost tot mai rar. ce să mai caut acolo? răspunsul nu e în trecut, they say.
acum urcăm amîndouă. i-a curs dermatograful și e ca o fotografie alb-negru. frumoasă și tristă. întotdeauna am crezut că frumusețea e deplină abia atunci cînd înglobează și emană tristețe. ea împlinește peste 10 zile treișpe, el a murit de fix doișpe. în altă viață.
cum urc așa, mă podidește un plîns prost, nestăpînit. dacă m-ar vedea și m-ar întreba, nu aș ști să îi zic de ce plîng, așa că îmi înăbuș, adînc, între pleură și plămîn, suspinul. mă gîndesc la el, că trebuie că nu a rămas nici praful, acolo, dedesubt, sub pămîntul rău. altădată, demult, în cealaltă viață, cînd veneam de două ori pe zi la mormînt, împingînd bicicleta pe drumul lung și greu, mă gîndeam cum se deteriorează. cum îl mănâncă viermii. cum se descărnează și putrezește în întunericul lutos în timp ce noi continuăm să respirăm, să plîngem, să rîdem, să mîncăm, să bem, să facem copii, să creștem copii.

între lespezile cavoului a crescut un copăcel mic. îmi amintește de un cîntec pe care îl cîntam cînd eram tare mică și aveam în curte leagănul ăla mare și mă legănam tare, tare și cîntam, cîntam în gura mare cîntecul ăla despre doi copii care se iubesc și apoi mor și pe mormîntul de fetiță/a crescut un pui de viță/ pe mormîntul de băiat/a crescut un pui de braaad. și nu știam că aveam să trăiesc asta direct pe derma proprie. și îi așezăm florile proaspete și plec la mașină să aduc chibrituri să aprindem candelele și o las singură, fata de 13 ani și tatăl mort de 12. și cînd mă întorc are nasul roșu și ochii umflați și o iau în brațe și plîngem amîndouă îmbrățișate, plîngem în hohote, cum nu am plîns niciodată împreună, mă strînge tare, e mai mare ca mine și mă strînge și plînge amar, hohotit, disperat. lacrimile îmi ard omoplatul, ăla dreptul, unde am tatuajul pe care îl avea el, cînd m-am înfierat cum se înfierează vitele, ca să știu cui aparțin, că sunt femeia lui.

și îi urlu în gînd: bețivule, curvarule, trendsetterule, uite, ea e fiica ta, femeiușca asta frumoasă și tristă, ușor anorexică, pe care nu am știut să o cresc singură la fel cum am fi crescut-o în doi. și suferă că nu are tată și te plînge, uite cum te plînge și tu nu meriți atîtea lacrimi cîte au curs din perechile astea două de ochi de cînd ai murit. și uite, e artistă, pictează, așa cum ai fi vrut tu să poți cînd te simțeai neînțeles și nu puteai să te exprimi și regulai pictorițe wannabe, și e bună și sensibilă și mai ales tristă că ea nu are un tată. și mă întreabă și se întreabă cum ar fi fost viața noastră dacă tu ai fi trăit și eu mă zbat în mine și nu știu ce să îi spun. și îi spun numai lucrurile frumoase despre tine. îi spun că ai fi mîndru de ea.

coborîm dealul unde tu ți-ai găsit odihnă în timp ce eu am rămas să mă zbucium, plînse, ținîndu-ne de mînă. ea îmi zâmbește, trist. flacăra lumînării se zbate încet, peste locul care păstrează ce mai e din tine. tu rămîi acolo, cioburi de oase și țărînă grea, iar eu plec, ducînd de mînă singura treabă bună pe care ai făcut-o vreodată.

și aia, fără să vrei.

iulie, 2013

„Cimitirul ăsta în care e îngropat tata e foarte mișto. E liniștit și cînd bate vîntul printre copaci se aude marea.”