Doamnă dirigintă,

Vă scriu pentru că vreau sa îmi  cer scuze… De când am plecat de la şedinţă mă tot gândesc la discuţia noastră, la atitudinea dumneavoastră, în încercarea de a înţelege ce anume determină un dascăl tânăr să fie atât de rigid şi pe alocuri despotic. Probabil că sunteţi depăşită de situaţie iar eu nu am fost mai inţeleaptă, am acţionat exact ca dumneavoastră atunci când v-am acuzat. Drept care îmi cer scuze.

Mama mea e dascăl şi eu însămi am predat, e drept, într-o şcoală creativă şi liberă care din păcate s-a desfiinţat. Îmi place să cred că am fost un dascal iubit. Veţi spune că nu e nevoie să fiţi iubită ca să fiţi un dascăl bun, dar eu am să vă contrazic. Cei mai buni profesori sunt cei care şi-au cîştigat iubirea şi respectul elevilor lor. Autoritatea pe inima goală, pedeapsa, ameninţările cu scăzutul notei la purtare de şase ori pe zi nu dau rezultate, iar asta o simţiţi pe propria piele.

Cînd v-am spus să încercaţi să vă apropiaţi de amărîţii ăştia de copii v-am cerut prea mult. Sunteţi prea prinsă în mecanism, în sistem, nu vedeţi dincolo de ochelarii de cal pe care vi-i pune sistemul în care actionaţi şi pe care îl serviţi.

Mi-ar fi plăcut să ştiti că sunteţi un om norocos să lucraţi cu copiii. Sunt frumoşi şi buni şi fiecare din ei are ceva minunat. Nu se împart, aşa cum faceţi, în copii buni şi copii slabi. Menirea dumnevoastră ar trebui să fie să vedeţi ce are fiecare din ei excepţional şi să creşteţi acel ceva. Cu dragoste, pasiune şi grijă. Nu să îi admonestaţi tot timpul, să îi criticaţi, să încercaţi să îi faceţi supuşi.  Priveam interzisă cum îi categoriseaţi,  etichetaţi, cum ironizaţi, cu cîtă autosuficienţă şi superioritate vorbeaţi… Eleva X e bună că are zece pe linie, elevii Y şi Z deranjează la ore şi dumneavoastră nu sunteţi plătită şi nu aveţi timp să vorbiţi cu fiecare dintre ei. Cu cîtă satisfacţie aţi citit notele proaste din catalog, ca să ne daţi şi să îmi daţi peste nas.  Cît de ofensată v-aţi arătat cînd v-am spus că e ilegal şi nedrept să scoateţi copiii din clasă pe hol, pentru că nu vă înţelegeţi cu ei la ora de dirigenţie. Şi că e nepedagogic şi psihologic greşit pe unii copii, cei buni, pe care îi aveţi la suflet, să îi strigaţi pe numele mic, iar pe ceilalţi pe numele de familie. Cum credeţi că se simt în sufletele lor mici, pe care oricum le mutilează sistemul, cînd simt că sunt dispreţuiţi, în vreme ce ceilalţi sunt alintaţi? Elevul X, despre care nu aţi contenit să îi spuneţi mamei ce rău e, că vorbeşte singur pe fond nervos, ca să vă facă în ciudă, deranjează orele şi e indisciplinat, ce credeţi că are nevoie ca să evolueze, pedepse, ton autoritar şi plin de silă şi ură, sau să i se spună că e un copil bun, că aveţi încredere că poate să fie şi cuminte la ore?

Copiii ăştia sunt adolescenţi, doamna dirigintă. Trec prin cea mai complicată perioadă din viaţa lor. Acum se definesc ca oameni, acum caută validări. Cel mai adesea, la cei de seama lor, pentru că la cei mari nu găsesc decît ziduri. Ca cel pe care l-aţi construit dumneavoastră. Au nevoie de iubire şi înţelgere, de empatie şi condescendenţă. De cineva să îi asculte şi să îi întrebe ei ce părere au despre. Căci şi ei au păreri, unele extrem de pertinente şi proaspete. Cineva care să vadă frumosul din ei. Care să creadă în ei şi să îi încurajeze. Cînd v-am sugerat să încercaţi prin joc să îi faceţi să înţeleagă şi să se conformeze, mi-aţi spus că dumneavoastră nu vă autoeducaţi la vîrsta asta ca să îi înţelegeţi pe ei, că ei sunt elevi şi trebuie să asculte. V-am spus că vă compătimesc, dar că înţeleg autosuficienţa asta, e atributul întregului sistem din care faceţi parte. Eu, pe de altă parte, cred cu tărie că trebuie să ne autoeducăm toată viaţa. Şi că e vina noastră, ca adulţi, dacă nu reuşim să ne facem înţeleşi, ascultaţi, dacă nu reuşim să sădim corect în copiii şi elevii noştri respectul, dragostea de şcoală şi altele asemenea.

Sunt foarte tristă, doamnă dirigintă şi aş vrea să am soluţii la îndemînă pentru copilul meu. Să îl scot din mediul ăsta care îi striveşte sufletul, creativitatea şi personalitatea, dar nu am unde să îl duc. E ca o plagă care s-a întins peste tot. Sunt tristă pentru că mi-am mutat copilul, după îndelungate discuţii, la şcoala asta, convinsă fiind că e mai bună şi îl va ajuta să evolueze. Acum, simt că am devenit mama care a venit şi creează probleme şcolii, că nu îţi ţine gura şi se conformează, ca restul lumii. Iar copilul meu are de suferit de pe urma nevoii mele de dreptate. Dar nici nu pot tăcea cînd văd copiii ăştia striviţi de şenila unui sistem uniformizant, strîmb, mutilant. Pentru că eu îmi iubesc copilul şi echilibrul lui psihic în perioada asta a vieţii lui e mai important pentru mine decît orice medie de 10.

Iar dumneavoastră îmi cer, iar, scuze. M-am supărat degeaba, e ca şi cum m-aş supăra pe creion că e creion şi nu stilou cu peniţă de aur.

DISCLAIMER: acest text a fost scris, așa cum se poate vedea mai sus, în ianuarie 2014 și se adresa dirigintei din acea perioadă a fiicei mele mici. Ne aflăm la două diriginte distanță de atunci și textul acesta nu are absolut nicio legătură cu actuala dirigintă, un om și un dascăl aflat la polul opus decît cel despre care făceam vorbire aici.