dinorfine (despre depresie la om)

Depresia este o boală, nu un moft. O boală de care îți e rușine, de cele mai multe ori. Care ți se încleștează în spate și pe care o cari, grea și vizibilă ca un sac de cartofi, îți curbează umerii, coloana vertebrală. Ți se pare că ceilalți nu o văd, îți îndrepți spatele, speri că o să treacă de la sine. Nu te duci la doctor, să nu te creadă lumea psihopupu. Minți despre cum ești. Ce faci, Eleno? Eh, sunt depresivă, ma cherie, merg la psihiatru, fac terapie și iau pastile. Dar nu, nu spui asta. Spui: sunt bine, dragă, cu munca, cu copiii. Te minți și pe tine. Îți spui că ești un pic tristă, un pic dezamăgită, un pic din toate cele și o să îți treacă, mîine o să fie soare și tu o să fii mai bine. Dar nu ești. Ai lacrimile nod marinăresc în gît. Și gînduri care trec cu viteza TGV-ului în cap. Și silă de tot și bucurie de nimic.

În mijlocul urîtului și răului, te îndrăgostești, poate. Și își încep aminele dansul de iele în creier. Și ți se pare că ești bine, dar nu ești. Îl investești pe el – sau pe ea – cu aripi de înger salvator. Și binele tău stă în mîinile și aripile lui. Dacă se frîng, cazi de la înălțime așa de mare că îți rupi gîtul de tot.

Depresia este boală, nu fiță.

Eu am suferit de depresie de cînd am intrat în a șasea. Atunci am primit prima dată diagnosticul, carevasăzică, și medicație corespunzătoare. Am luat cîteva luni pastile, pînă au trecut insomniile. Am luptat cu depresia toată viața mea. Nu am știut a o recunoaște, multă vreme. Cumva, tristețea a fost singura mea forma mea de a exista, nu știam alta. Dar am disimulat-o cît am putut. Și față de mine, dar mai ales față de alții. De copii. Nu m-am lăsat pradă ei, niciodată. Nu am zăcut, am luptat, am ignorat-o, i-am dat cu tifla. În vertijul în care eram, nu aveam timpul necesar să fiu depresivă, nu îmi permiteam, eram mamă. Între două alergături, între o muncă epuizantă și doi copii, cine avea timp să aibă depresii? Ea rula, în plan secund, însă, mă pîndea, mă înhăța seara, cînd mă prăbușeam în pat, singură, mă batjocorea de sărbători, cînd restul oamenilor erau sau mimau fericirea. Fiindcă nu am lăsat-o să se manifeste, s-a răzbunat, răbufnind pe ușa din dos. S-a căptușit cu anxietate și m-a bușit cu atacuri de panică atunci cînd mă așteptam mai puțin. În direct, la televizor, de ziua mea. Și am fost nevoită să îmi privesc balaurul în ochi. În toți ochii tuturor capetelor, cum spuneam. Mai făcusem terapie, dar acum m-am luat în serios. Firește, a fost nevoie să fiu echilibrată și chimic. Am luat ani întregi medicație anxiolitică și antidepresivă. Nu mi-e rușine să vorbesc despre asta. Consider că acela e curaj să știi să ceri ajutor cînd nu te descurci singur. Ani buni am avut întotdeauna la îndemînă un pastillero cu Audrey Hepburn pe el, în care am ținut sferturi de Rivotril și Anxiar, pe care să le pun sub limbă în caz că se înșuruba atacul. Nu am băut alcool mulți ani, nici măcar o picătură, de teamă că dacă beau și mă iau atacurile, nu pot lua pastila care să le reteze. M-am îngrășat 6 kile, pentru că pilulele mi-au dat peste cap metabolismul, iar asta m-a făcut să mă simt și mai rău. Am luat cu conștiinciozitate pilula în fiecare seară, convinsă că așa va arăta toată viața mea și că, în timp, nu va fi mai bine ci mai rău, voi avea nevoie de mai multe pastile ca să pot funcționa. M-am dus la terapie și am scurmat în mine și în trecutul meu, mi-am asumat, am iertat, am plîns, m-am învinovățit și m-am iertat iar, și apoi am luat-o din nou de la capăt. Am scris, am scris crunt și nemilos. Pe mine am scris. M-am învățat cu vacuumul, cu golirea din mine, am crezut că așa va fi întotdeauna, că îmi voi purta mereu abisul ca pe un accesoriu țicnit. Și pentru că nu îmi învățasem lecțiile, m-am învîrtit în cerc, le-am repetat dureros. Peste toate, au venit alte probleme concrete, mari, cumplite, cu copiii. De sănătate, din cele care te pot dili de tot. Diagnostice pe muchie de cuțit, din fericire, pripite. Și nu am crezut că am să mai ies. Dar am tras cu dinții de mine, m-am scos din fundul străfundului, mi-am dat două perechi de palme și am ieșit. Din mine am ieșit, nu din altul. Nu m-am sprijinit pe nimic, în afară de mine și puțină terapie, cît să mă facă să îmi pun întrebările pe care nu știam a mi le pune. Cînd am ieșit la lumină, îmi murise furia pe mine și lume. Abdicase revolta. Și sămînța aia de răutate se micșorase. Au rămas doar liniștea și iubirea. Acum îmi fac rău și cînd le văd în jur. Nu mă mai ating. Nu (mai) simt nevoia să mă justific, să mă lupt pentru adevărurile mele. Fiind bine cu mine, sunt bine și cu lumea, nu mai am nicio gîlceavă cu universul, nu mai duc nicio bătălie sterilă cu nimeni. Sunt împăcată și liniștită. De cînd sunt bine, îmi sunt bine și copiii, cu totul, căci oricît ți-ai ascunde zbuciumul și zbaterea, oricît le-ai înăbuși cu perna, ei simt tot și empatizează. Trebuie să fii bine pentru copiii tăi, trebuie să îți pui masca de oxigen și să respiri bine ca să poți fi acolo pentru ei. A fost o luptă atroce. Sisif îmi vine mic. Nu am crezut că voi putea sta seara, cu un pahar de vin roșu, că voi fi uitat cînd am luat ultima oară o pastilă, că voi zîmbi și în cap îmi va fi liniște, deși zumzet. Că mă vor bucura atît lucruri mici, voi trage pe nas răsărituri și apusuri, mirosuri și sunete, că voi avea clipe lungi de bucurii mari, neștiute și nesimțite niciodată pînă acum. Că visele mele ascunse, făpturi de aer, se vor întrupa și mi se vor da.

Cîndva, nu demult, credeam că eu nu am voie să fiu fericită. Că așa m-am născut, cu karma asta proastă, îngrozitoare, că am fost călău în timpul Inchiziției și am ars pe rug fetițe mici drept vrăjitoare și am decapitat oameni nevinovați. Și 6 existențe în urmă, tot așa, om rău am fost. Și că îmi curăț într-una singură toate păcatele. Și de aia nimic nu îmi iese. Și de cîte ori pare să iasă soarele, se prăvălesc nori negri de furtună și se pornește potopul. Și totuși.

Poți fi bine. Oricît de rău ai fi, orice ai fi pățit, poți fi bine. Mie mi-a fost cel mai rău. Nu o dată. M-a lovit aproape tot ce te putea lovi, ca om, ca femeie. Un fleac, m-au ciuruit. Dar am fost dată naibii, m-am încăpățânat să respir, să exist, să vreau, să sper, să lupt, să iert, să fiu. Poți fi bine. Trebuie să tragi de tine, să te uiți în tine, să te lupți cu tine. Cu sinele mîrșav, indolent, nesimțit, căruia nu îi place să se privească în adînc, să se scuture și să se curețe. Poți fi bine. Uită-te la mine cînd nu îți vine să crezi. Oh, nu mimez rotundul și perfecțiunea. Cei care fac asta sunt oameni de mucava. Văd și citesc și eu în jur oameni din cei care mimează relații perfecte, vieți perfecte, fericiri fără cusur și pată, și alți oameni care se uită la ei dorindu-și să creadă că există, uite, alții pot! Dar pînă și cei care primesc tot ce și-au dorit sunt măcar puțin nefericiți, că încep să își dorească altceva. Așa funcționează creierul nostru, nici măcar nu avem o culpă prea mare. Eu nu vreau să disimulez perfecțiunea și fericirea. Am zile bune și zile proaste. Uneori, mi-e dor de mi se uscă gura. Alteori, plîng. Mă simt și singură, cîteodată. Mă tem. Nu cred că tristețea mea cronică se va vindeca vreodată, că rănile se vor cicatriza complet, dar nici nu vreau. Îmi plac arsurile și urmele mele, fără ele nu aș fi fost astăzi cine sunt. Și azi îmi place cine sunt. Am mai spus, azi sunt cine aș fi vrut să fiu atunci cînd aș fi crescut mare. Am crescut mare și sunt eu. Ciobită, imperfectă, dar foarte eu.

Poți fi bine.

Am o groază de texte din perioadele de durere. Și am să inaugurez o categorie nouă, unde le voi așeza, cînd și cînd. Ca să îmi amintesc cum era cînd era rău. Ca să îmi amintesc de mine. Și ca să folosească, cuiva, poate. Dincolo de valoarea sau lipsa lor de valoare literară. Voi mai scrie despre asta. Drept în față, fără nicio curbă, fără niciun giratoriu.

„Poeții nu se rușinează de propriile experiențe – ei profită de ele.” Friedrich Nietzsche

jurnal, martie 2010.

sunt alergică la soare. îmi curg ochii, nasul și machiajul îmi curge. mi se umflă ochii și plîng, ca o πzdă depresivă ce nu sunt.
băi, la soare?!
sunt alergică la mine. crecă de asta îmi vine să plîng continuu. nuuuu, nu e de la depresie. sunt plină de alergii doar.
alergie la trezit dimineața. alergie la sex. alergie la muncă. alergie la lumină. alergie la întuneric. la mîncare și băutură. la viață. la colegi. la oameni, în general.
nu e depresie. nu de la depresie mă doare capul. crecă am sinuzită. nu de la depresie nu pot adormi. sau amețesc.
nu, nu e depresie, te rog. nu vreau înapoi pe pastile.

două zile mai tîrziu.

rezultă că pînă la urmă am nasul rupt. și nasul rupt. a zis orelistu, prietenul meu, în timp ce mă scobea prin nări adînc cu endoscopul. ai deviație de sept. post-traumatică. haide, dragă, am rîs eu, traumele din copilărie te fac să ți se rupă? nasul? știu că vrei să mă operezi iar, deși nu înțeleg de ce, că doar nu mă vezi goală la operația de nas. cum nu m-ai văzut cînd mi-ai scos amigdalele, par egzamplî. a rîs, gîlgîit. și nici șpagă nu-ți dau. serios, acu’, ce interes ai să mă tai iar?
și mi-am adus aminte de cealalată operație, aia de fiere. cînd știa tot spitalul că mă operez. și în dimineața aia era plină sala de rezidenți și medici interniști și asistenți. o singură femeie. eu aveam niște pantaloni de trening subțiri și o cămașă din aia, cu spatele gol, cum te duce la operație. m-a adus o infirmieră pe targă și tot tacîmul. jumate din ei îmi erau prieteni. zice chirurgul principal, că mă vede panicată (mai ales că făcuseră caterincă de mine o săptămînă înainte cu poze în care medicii călăreau paciente sub anestezie generală), de obicei pacienții tre’ să stea goi, dar pe tine te lăsăm cu pantalonii. așa, că știm de tine. infirmiera mi-a scos cămașa. stăteam așa, semi-goală, cu sînii zgribuliți, speriată. apoi a venit dormicum pe venă. și nu am mai știut nimic. am adormit mulțumită că am pantalonii pe mine. cînd m-am trezit, în reanimare, îmbrăcată, am fost și mai mulțumită. ce oameni și doctorii ăștia, m-am gîndit. să-i pui la rană sau la operație, cum ar veni. abia cînd m-am dus la baie prima dată și mi-am dat jos pantalonii am văzut. eram portocalie de la betadină pînă la genunchi. am rîs ca proasta, pe weceu, cu grijă să nu se rupă ațele, admirîndu-mi pubisul colorat. cum s-or fi distrat frumușeii de ei după ce m-au adormit cu promisiuni și apoi m-au deznudat. acu’, la un nas rupt, e nevoie de daltă și de ciocan, nu de trupuri goale. și aveam un nas cîrn suuuuuperb. o să mă aleg cu unul operat, cu dungi vinete sub ochi, ceva deosebit. plus dureri. poate e bine. o durere o anulează pe alta. chestie de chimie în creier. poate un nas rupt anulează o inimă ruptă sau așa ceva. nu, nu. nu mă operez. las’ să mă sufoc.
și peste toate, nu am nicio alergie. sunt, cu rușine recunosc, o πzdă depresivă ca la carte.

* neuropsihologii numesc dinorfine opioidele rele, recte neurotransmițătorii responsabili cu senzațiile de durere, greață, suferință, etc.