Stăm toate trei, în liniște, de vorbă. Vorba vine în liniște, bigudiul mare, la cei 19 ani, e impetuoasă și își exprimă zgomotos convingerile. La un moment dat, îmi dau seama cu un wow! mental că discutăm despre pointilism și expresionism, dadaism, despre Duchamp și pisoarul lui și de data asta nu le explic eu și ele ascultă, ci ele îmi povestesc mie – mama, dadaismul a ucis arta vizuală adevărată, de la Duchamp oricine își imaginează că poate face artă oricum, uite, proful nostru de pictură crede că artă e doar aia în care faci colaj cu păr pubian, e hilar și grotesc, oricum generația ta (și din ea doar cîțiva reprezentanți în fiecare domeniu artistic) a mai putut spune ceva cu gingășie, tot ce urmează e urît, sigur, e o succesiune firească asta în istoria artei, dar e urît, mama, e urît!
Vine apoi și se așază lîngă mine. Mă uit la ea, cît e de mare și de deșteaptă și de frumoasă și specială, curînd va pleca în alt oraș la facultatea de artă, apoi probabil din țară, un ochi îmi rîde și unul îmi plînge, inima mi se umflă de mîndrie și dragoste, apoi se strînge de durere și dor, uite așa poate muri o mamă de inimă, îmi zic.
Auzi, mama, pe mine doar arta mă interesează, orice altceva mă plictisește înfiorător, nici nu îmi imaginez cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi fost artistă. Mulțumesc că m-ai făcut așa, semăn cu tine. Rîde.
Din păcate, nu e meritul meu… A fi artist nu cred că e o alegere, puica mea. Talentul nu e o alegere. Ai sau nu ai, e simplu, e în tine sau nu e, orice sforțare devine neconvingătoare. Înveți tehnici – atît în arta vizuală cît și în scris, deopotrivă -, acumulezi cunoștințe, exersezi necontenit, însă fără să fie în tine, nu transmiți nimic. Școala de Arte sau Facultatea de Litere nu te fac pictor sau poet, însă te pot cizela, îți pot pune la îndemînă instrumente cu care să te exprimi mai convingător. Uite, eu cînd scriu, de multe ori mă gîndesc că aproape nu scriu conștient, e ca și cum ceea ce scriu vine din altă parte, iar eu sunt doar o unealtă, poate o fi conectarea aia la sursă de care vorbea Platon… Mă trezesc că mi se înșiruiesc în cap cuvinte, fraze, texte. Și habar nu am de unde vin, poate din subconștient, poate din inconștient, poate din inconștientul colectiv, haha, cine știe?, că tot mi l-ai furat pe Jung.
Exact, mama, de aia nici nu poți crea la comandă. Știi, uneori cînd sunt la școală la ateliere și mi se cere să fac ceva îmi dau seama că eu nu fac decît să exersez o mînă moartă, fiindcă nu pot chema inspirația la ore fixe. E ca căcarea, atunci cînd vine, vine. E o formă de gestație, de fapt. Ești un cuptor, în tine se coace ceva infinit mai bun decît tine, care atunci cînd e gata, se naște și, deși l-ai produs tu, ca și copilul pe care îl faci tu, nu îți aparține. Fiindcă arta nu îți aparține, nu e a ta, iar mulți oameni nu înțeleg asta.
Mama, sunt un cuptor, ce tare că m-ai făcut un cuptor de artă!
*aceste fotografii au fost folosite fără acordul domnișoarei, drept care aș putea să mi-o iau grav, dar what the hell, merită riscul, și nu, Bonnie, nu le scot!
E atât de frumoasă Bonnie a ta, și ce nume frumos are. Îți seamănă la trăsături, e superbă!
Chiar observasem că în poza asta seamănă cumva cu mine, dar și cu mama mea cînd era tînără… Aș vrea să știe și ea cît e de frumoasă. Iar numele, da, pînă și ei îi place :)))
Si talentul de a scrie despre copiii tai in asa fel incit sa il faci pe cititor sa simta ca ar fi ai lui, pina la ultimul strop de emotie, de unde o fi venind? 🙂 Mistoaca rau cacarea asta 🙂
E foarte frumoasa…si exotica, zici ca nu i din partile astea… 🙂
este, cu totul, pe interior și exterior. 🙂
Și ea are frumusețea aia altfel a ta, are niște trăsături care o scot din tipar. Și, din ce povestești aici, și pe ea o face și mai frumoasă modul în care gândește, în care se exprimă, în care parcă îi lipsesc toate clișeele generației și își găsește ea un mod să exprime ce simte, prin arta asta care vine din ea. S-a transmis. Să-i fie bine, să-ți fie și ție, să te uiți la ea și să-ți amintească mereu c-ai făcut ceva bun. Uite, cel mai bun reminder ele două-ți sunt, că tot vorbeam. Tare mă bucur, știi tu.… Citește mai mult
și ea zice că seamănă cu mine, vine mereu cu dovezi în acest sens :))) e foarte mișto și specială copila asta a mea, mai știu eu una :D, poate o știi și tu .
Ce domnișoară faină! Și oh, avem si iubitoarea de pisici a familiei? 🙂
well, acolo se dusese să deseneze la o prietenă cu pisici, nu era pisica ei. a încercat să țină una, dar e alergică și degeaba s-a încăpățânat, era mereu cu ochii roșii, cu nasul înfundat și cu mîncărimi de piele…
Fetita ta locuieste in acelasi apartament in care am stat eu 2 ani, chiar inaintea ei! ????
🙂 fetiță a fost acum 18 ani. acum va împlini 20, nu mai e fetiță.
Fete frumoase si pe afara si inauntru.
Are dreptate cand zice ca arta vizuala a murit. Totusi ca dupa orice moarte exista si o renastere. hihi
dragele de voi! :X superba domnisoara, foarte vie si altfel.
la multi ani, Bonnie!
Cred ca este dureros sa simți ca încet, încet, se desprinde, întinde aripile, și zboară ! Uneori aproape, alteori departe, foarte departe! E nevoie de multa tărie pentru a-i lasă loc sa zboare ! Zbor frumos draga Bonnie !!! Iar ție, draga mămică, succes în continuare, în tot ce faci! Cu considerație …
Buna…frumos articol despre copiii dvs, doar o mama adevarata, poate vorbi si intelege asa de frumos sufletele si nevoile lor.Destinul unei mame, este de-a intelege sufletul propriilor copii si nu a impune sau creea conditii, reguli, fortarete.O mama detine supremul secret al iubirii neconditionate, iubirea aceea fara granite, dorinta netarmurita, de a-i iubi inainte de orice, oricine oricum , oriunde si oricand , puterea de a-i iubi atat de mult, incat uneori, trebuie sa uite ca este femeie,ca are o functie sau o meserie, sa uite de propriile nevoi, dorinte ,vise…in fata copiilor ei. O mama are suprema datorie de… Citește mai mult