cum m-am îmbolnăvit de Granada

cum m-am îmbolnăvit de Granada

De | 2018-04-11T14:54:42+00:00 11 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|10 Comentarii

Mai întîi trebuie precizat că eu, de cînd m-am întors, bolesc de dor. Așa de greu mi-a fost, că nici memoriili, vorba doamnei gazde, de care s-a temut nu am fost în stare a le scrie. Nu încape vorbă, că m-am apucat de vreo trei ori, dar de fiecare dată am scris cîte un paragraf și am abandonat. Așadar, doamna Ursace, dacă textul vă pare dezlînat, să știți că este pentru că chiar e.

Așa începe.

Adevărul e că nu reușesc să-mi revin deloc. Mă uit pe geam, ninge, deși e final de martie, totul e gri și foarte românesc, mă tem de referendumul care va împărți România în două, mă tem că vor stinge lumina în țara asta.

Apoi, nu a mai fost final de martie. Ci aprilie de-a binelea, care știm că e the cruelest month.

Și continuă așa.

Mai întîi a fost aeroportul cu toți oamenii care nu plecau nicăieri din cauza degivrării, și stăteau acolo, (nă)clăiți grămezi, și eu și Ana pe jos, așezate turcește, așteptînd să vedem dacă vom zbura sau vom rămîne, și mai ales cui. Și apoi a început îmbarcarea, dar repede am fost întorși din drum, era gheață pe pistă, așa că am mai adăstat o vreme în nesiguranță, printre telefoane în romitaliană sau romspaniolă în care se țipa că nu, nu pleacă niciun avion. Și mama, pe whatsapp, îngrijorată.

Apoi a fost îmbarcarea grăbită, zborul zguduit, cu loc pe ultimul rînd, lîngă WC, preferatul meu, că eu oricum merg cel mai des din lume acolo. Lucru de care se rîde mereu intens, doamna Barton m-a și diagnosticat cu pișat profilactic, hehei și dacă ar fi doar asta, dar eu nu știu ce înseamnă să dormi o noapte fără să te trezești întru a micționa. Zguduit, dar am dormit, iar cînd m-am trezit eram deja în Malaga, în aeroport, unde adia un vînt căldicel și mai adia și gazda noastră, care din acel moment cînd a adiat, cînd a suflat cu putere, cum îi șade bine unei organizatoare de festival și amfitrioană.

Amu, după 9 zile petrecute în glume, rîsuri și desfătări, în care ne-am desfășurat cît mai creativ în dulcele nostru grai strămoșesc, și după ce, cetind textul doamnei Barton, am re-rîs cu lacrimi, îmi vine să scriu aidoma, care o să mă abțin, care să nu fiu care cumva acuzată pe plagiat și/sau plastografie.  Iar cînd spun creativ folosesc un eufemism la eufemism, iar despre asta va depune mărturie tînărul ghid român care ne-a recunoscut în Granada, pe mine că mă citea (prilej de miștouri cum că aș fi celebră internațional), însă abia după ce a recunoscut creativitatea neaoșă, strămoșească, ei bine, chiar pe podul ăl mai pod din Granada, unde cele două rîuri se unesc.

Fuserăm primite chiar la dînsa acasă de doamna Oana Ursache, zisă Ursace, zisă Granada, fiindcă în spaniolă nu poți spune Ursache și să te aștepți ca omul să înțeleagă cum se scrie, așa că zici Ursace, profesoară de limba română la catedra de limbă română a Universității din Granada. Care, să vă spui drept, e ditai universitoaia, în top 100 din lume, iar dînsa un profesor foarte apreciat acolo, lucru pe care l-am găsit anormal, căci la noi e așa o mîncătorie în universități și mediile culturale, că de cum a ridicat unul capul, cum au sărit șepte să-l reteze. Pe dînsa (insist cu apelativul fiindcă doamna e din Gura Humorului), însă, am văzut-o cu ochii noștri în ochii decanului, ai consulilor României, veniți special, de dragul și respectul ei, să ne cunoască la evenimentele organizate de dînsa la Festivalul Culturii Române Variaciones Rumanas in Granada.

Cum zic, șezurăm, patru codobaturi și un corbișor, doamnele Barton, Ana Manon Pițu, Alice Popescu, dl Paul Gabor, (căpșunar din Căpșunistan și textier de miniaturi, pre care l-am dezabuzat săracul de numai el știe cît și-o fi iubit și prețuit nevasta după conviețuirea cu noi, ca în bancul cu rabinul și capra) și subsemnata, chiar la doamna Ursace acasă, o casă semisuperbă și rece, dar totuși caldă, care eu și doamna Barton, codobatura în rol principal, am dormit pe aceeași canapea, însă perpendiculare, picior în picior, cum ar veni, de i-am întors femeii și bărbatului dînsei, precum și celor doi cîini și pisicii, toți cu nume și pe alocuri înfățișări demente, de animale zic, oamenii zici că erau toți normali, în aparență, casa cu fundul în sus, liniștea, cartierul, ba chiar și localitatea, care nu degeaba se numea Peligros, Pericole în traducere, carevasăzică. Și azi mă mir că nu ne-a scos în ger, în zăpadă, în Sierra Nevada, practic, fiindcă, și acum începe partea în care mă plîng de frig, doamne, frig a fost în sudul Spaniei care se află în sudul Europei, care n-am avut noroc în viață și am prins ăl mai frig din zonă în ultimii 30 de ani, de a înghețat și rahatul în noi, vorba mamii mari, deci avea unde ne scoate dacă ar fi vrut. Și nu e vorbă că n-a vrut, dar doamna Ursace are inimă bună, care nu a lăsat-o să ne arunce în el, în frig, care, nu știu dacă am menționat, dar a fost năprasnic, care eu am zis că merg în sud și eram pregătită așa, de bluzițe și fustițe, de nurul bronzat, la o adică, însă am purtat căciulă și glugă peste, cît și pijamalele de fleece ale doamnei, care și-a făcut milă și pomană de curul meu degerat și mi le-a dat, iar doamna Barton ne-a pus pe internet, ca să ne facă de căcat.

Și a împărțit doamna Ursace mierea și untul, paella, canapeaua, acoperișul, mașina și sufletul dînsei, într-atît ne-am întins însă încît l-am denumit pe bărbatul doamnei nuestro marido, care nu se face să abuzezi într-un așa hal, însă noi am fost fete sărace, de la țară, atît s-a putut, nu a avut cu cine, că de unde nu e, nici Mniezo nu cere. Acuma io, care eram celebră internațional, care m-a recunoscut domnul ghid, mi-a fost tare rușine de domnul Banderas, vorba bancului, mai ales că am încercat să-l dibuiesc în procesiunile din Malaga, în ultima noapte de Spania, însă foarte puțin.

Amu, la evenimente, treaba o fo cît să poate de serioasă, no. Și așa cum trebuie, pe seriozitate, pe cultură, pe poezie, pe feișăn. Codobaturi, codobaturi, dar de lucs și intelectoale, nu orișicum. Că a fost întîlnirea de deschidere, cu domnii decani și consuli, că atelierul de traduceri de la facultate, că lectură la superbul palat al ducelui Abrantes, unde am grăit în spaniolă neaoșă, de la mine din sat, cît și doamna Barton, dar ea din alt sat, cu accent pe penultima silabă, că a fost Ziua Internațională a Poeziei unde au citit o sută de poeți de pretutindeni, iară eu și doamna Barton, în aceeași spaniolă nativă, am cetit în fața unei audiențe extrem de onorante și îndatorante, în care se afla ambasadoarea UNESCO, dar și poeți, și scriitori, și alți oameni de lume, noi fiind pe fundal și primele femei românce care au cetit în Centrul Cultural Garcia Lorca, fie că cetirăm românește la Facultatea tot de Litere și Filosofie, dar din Cordoba (unde era să-mi fie cald vreo cinci minute, dar nu mi-a fost), ei bine, peste tot ne-am prezentat impecabil, cu demnitate, am reprezentat cu mîndrie și noblețe patria, n-ar fi zis nimeni că acasă, în Peligros, dormim în pijamale de dinozaur bleu și roz și rîdem, suduim și spunem blestemății pînă la patru-cinci dimineața, mai mult doamna Barton, ce e drept, că ea își permite, are studii. Și care o iubesc.

A nu se înțelege că totul fuse numa’ un rîs. Nu, nici vorbă, o fo’ și plîns, îndestulător, ba cu asupra de măsură pe alocurea. Plîns din ăla bun, de frumusețe și prea plin, de bucurie că ești acolo, că ești viu și întreg la minte să poți disfruta, dacă-mi permiteți un termen iberic, că m-am obișnuit cu limba, de toate cele minunății. Căci, în afară de frig – nu știu dacă v-am spus, însă a fost foarte frig –, nimică nu aveai a-i reproșa Granadei. Și ăsta, frigul, zic, a venit pe brațul meu de karma, deci nu era de la ea, de la Granada. În noaptea cînd băturăm cu piciorul vechiul cartier arăbesc, Albaycin, purtați acolo de domnul ghid întîlnit pe pod, păi în noaptea aia am plîns de vreo cinci-șase ori, cu ochii la stele și la Alhambra luminată, îmbrățișată-n ochi dintr-un mirador, sau prin vreun Carmen (curte interioară arăbească, de o frumusețe care-ți rănește inima), pe vreo străduță cu case cu ceramică sau vreo piațetă cu pisici, la care s-a dedat doamna Barton. Iar în ziua cu Alhambra, zic că am bocit îndestulat prin vreun colț de palat, ascunsă privirilor, că nu se face să plîngi cu muci în sala tronului, să te vază Allah, încai că începuserăm cu două zile înainte bocetele, ascultîndu-i povestea ultimului sultan al Granadei, Boabdil, și pe a reginei Isabel, din gura feministei și sensibilei doamne Ursace, singura sursă pe care o recomand în acest sens, care o spune cu atîta patos și admirație pentru doamna Isabel, că ți se ridică părul în cap și pățești transfer de admirație și prețuire. Iară ele se înzecesc cînd vezi cu ochii tăi așa frumusețe. Sau în seara din peșterile cele din Sacromonte, unde era să fac un atac de panică și de claustrofobie, dar nu am mai făcut, cînd am văzut țigăncile dansînd și cîntînd flamenco, cu vocile lor răgușite și sfîșietoare, de-ți intrau pe sub piele și se încuibau în carne, cu trupurile lor pline de nerv și frumoase de iarăși îți răneau inima. Plîns-am pe sub ochelari și în ultima zi cu doamna Ursace, pe drumul pe coastă, printre migdali înfloriți și stînci, cu marea alături, pe mal, înfulecînd cea mai bună caracatiță din sudul friguros al Europei și depănînd povești secrete de amor sau dimpotrivă, și plîns-am și pe seară, rămasă singură cu doamna Barton pe străzile Malagăi, în zile de mare sărbătoare, început de Săptămîna Patimilor, cînd ne-am amestecat printre procesiunile catolice, alea cu domnul Banderas, în sunet de tobe și trompete, în pas cadențat, urmărind tangajul amețitor al lecticilor argintate sau aurite, împodobite cu flori, purtate de zeci de trupuri înveșmîntate complet, fiecare procesiune în altă culoare, și-am devenit una cu trupul mulțimii, vîscos, dens, febril, gata să te înghită și să te poarte pe străzile înguste ale orașului pînă la ivirea și tivirea zorilor.

Și poate că am mai plîns puțin pe malul lapislazuli al Mediteranei, vechea mea cunoștință, unde nu am mai avut motive să îmi fie frig, ba chiar m-am încălzit pe dinăuntru cît să-mi ajungă pînă la următoarea întîlnire. Și foarte, foarte puțin am hohotit, și numai interior, la suprafață nu s-a văzut nimic, în avionul spre casă, cînd m-am abandonat umărului doamnei Barton, pe care, nu știu dacă am menționat, dar o iubesc.

De terminat, se termină așa:

Doamna Granada, doamna Ursace, dueña de mi corazon. Ne plimbam noi, agale, în noaptea aia de după ieșirea în oraș, în barul care îți da tapas atît de bune la vin, trage obloanele și apoi lasă mușteriii să și fumeze (fii pe pace, nu știu să citească românește ăia), și tu ai zis că ție numa de memoriili mele ți-e ăl mai frică, era tîrziu și frig (nu am putut rata asta), orașul era spălat de ploaie, eu v-am zis bancul ăla cu iepurele și tigaia, voi ați rîs în hohote, iar rîsul a săltat peste capetele noastre încolo, spre Calle Grande, pe unde a venit Colon, (așa îi zic ăștia lui Columb), iar eu eram foarte, foarte fericită și recunoscătoare și nici nu mai eram supărată că m-a mușcat de două ori Papoi, nici că nu erau 25 de grade promise, dar nu am vrut să îți spun atunci că zău că nu are de ce, nu o să zic că nu ai prea dat drumul la căldură în casă, că oricum am uitat pînă acum. Dar nici nu știam că o să bolesc de doru-vă, că nu o să mă mai simt întreagă ca atunci vreme lungă, întoarsă acasă, și că nici măcar 22 de grade la Brașov nu se vor compara cu 6 la Granada, vînt și ploaie.

 

Mulțumesc.

Pentru toate astea și încă altele, nescrise aici.

 

foto credit copertă: Manuel Mendoza Hernandez

restul sunt făcute de toți, alandala.

 

 

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

10 Comentarii

  1. Oana 11 aprilie 2018 at 12:18 - Răspunde

    Doamna Petronela, sa va dea Mniezo sănătate, că încă mai pot spera la glorie postumă, adică nu v-ați căcat complet pe șansa mea de a mă prezenta decent viitorului, nu ați menționat decât de vreo câteva mii de ori frigul din casă și că nu vă dădeam drumu la căldură, o fo tare fain si trebuie sa va multumesc pana la capatul nemuririi pentru energia pe care ati creat-o!

    • Petronela Rotar 11 aprilie 2018 at 12:23

      :))) Doamna Ursace, eu am zis decît ce a fost!

  2. Antoaneta 11 aprilie 2018 at 13:25 - Răspunde

    Mvai doamna Petronela, păi dacă nu umblați iarna pe la Mediterana. Păi eu când m-am întors din Canada ca să ma mut la Barcelona am crezut ca nu voi mai ști ce-i frigul până a venit iarna și văzui ca nu există încălzire, era ca în copilăria și adolescența mea socialistă, și cu gresie frumoasă, originală și rece pe jos în loc de parchet. Păi și nici în Portugalia unde m-am mutat după nu e încălzire, și mai e și apa rece în Atlantic toată vara deși clima e mediteraneană. În concluzie, frig avem, mauri au fost, să vină doamna Ursakê (altfel nu iese în portugheză) să ne facă un festival că acum sunteți călite și-l mai văd și eu pe Gabor, catalanul meu preferat.

  3. Gabriela 11 aprilie 2018 at 14:15 - Răspunde

    Sper sa ne mai vedem in Cordoba

  4. Mihai Udma 11 aprilie 2018 at 16:11 - Răspunde

    Care frig, că și-a dat haina jos din prima poză! Frumos!

  5. Sorinelu 11 aprilie 2018 at 18:59 - Răspunde

    Doamne, ce doamne!

  6. Liana 17 aprilie 2018 at 17:25 - Răspunde

    Petronela, de unsprezece ani si mai bine stau în sudul Spaniei și am citit tot de parcă stateam iîn casă în Cluj! Nu „acasă” ci într-o casă undeva prin Cluj.
    Mi-au dat lacrimile, m-ai convins și mă bucur iar că sunt unde sunt. Nu e Granada, e Cartagena, tot sudul Spaniei. Restul…, de acum fără ger, totul l-ai spus tu în felul tău unic!
    Am mai scăpat de rutină pentru următorii unsprezece ani! Mulțumesc! Te ador, scrii cum simt eu și nu prea mi s-a mai întâmplat.
    Când revii poate vrei sa cunoști și orașul Cartagena. Ceva nou, diferit de ce ai văzut până acum în Spania, cu siguranță tu vei găsi.
    Eu aici sunt!

    • Petronela Rotar 18 aprilie 2018 at 12:36

      mulțumesc, sigur voi mai veni, am motive serioase 🙂

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: