condiția mea de femeie

condiția mea de femeie

De | 2018-03-09T15:56:38+00:00 9 martie, 2018|Categorii: bucăți din mine, opinii și adevăruri subiective|Etichete: , , |17 Comentarii

Ieri am fost toată ziua tristă și m-am gîndit la condiția mea de femeie. Cu cît primeam mai multe flori virtuale și la mulți ani, cu atît mă întristam mai tare. Mi-e tot mai greu să trăiesc între oameni, fie ei și virtuali. Mi se pare foarte obositor totul, fals, strident, mi se pare că oamenii depun eforturi inimaginabile să mintă și să se mintă. În Spania, 6 milioane de femei au ieșit în stradă să-și apere drepturile, la noi, 6 milioane au ieșit la restaurant. Iar pentru multe dintre ele, e singura dată cînd au voie să iasă singure undeva.

Mergeam spre mama ieri, nu fusesem de ceva vreme, am luat fetele și niște flori, să-i facem o surpriză ei, dar și lui mama-mare, pe care mereu mă gîndesc că o voi pierde curînd. Fiindcă pentru ea, așa cum a fost educată, ziua asta rămîne ziua mamei. Cînd am intrat în sat, am avut parte de o imagine care m-a deprimat și mai tare. Un bărbat, mort de beat, abia se ținea pe picioare, se bălăngănea pe mijlocul drumului, gata-gata să cadă sub roțile mașinii (era doar ora 14), dar în mînă ținea, încleștate bine să nu le piardă, două garoafe (poate avusese trei mai demult, cine știe) pe care i le ducea nevesti-sii de 8 Martie. L-am ocolit cu grijă, gîndindu-mă la femeia aia, care va primi cele două garoafe, la cum este viața ei lîngă un alcoolic, la șansele ei la o existență mai bună, la durerea ei. Și mi s-a părut că imaginea aia este simptomatică pentru realitatea românească de pretutindeni: un bărbat beat mort, care își abuzează nevasta, dar care îi duce de 8 Martie două garoafe, în semn de mare prețuire.

De două săptămîni, am reluat la grup tema mama. La sesiunea trecută, am devenit fiecare mamele noastre, în psihodramă, a trebuit să fim în papucii lor și de acolo să ne privim viețile. Cu foarte mici excepții, mamele noastre s-au sacrificat. Am auzit aceeași poveste, spusă de 14 ori, cu diferite variațiuni. Femei obidite, care și-au redus rolul la cel de mamă și soție, sacrificate, care au avut unul-două joburi și apoi au dat fuga să facă totul acasă, treabă care în sine este deja un serviciu foarte greu, să curețe, să spele, să calce, să facă de mîncare, să spele copiii, să facă teme cu ei, să pună masa, să ridice masa, să spele vasele după. Pînă au căzut late, pentru ca a doua zi să o ia de la capăt. Femei nefericite, lipsite de plăcere sexuală, care s-au pus cu totul la dispoziția bărbaților lor, care le-au deținut viețile într-un fel sau altul. Femei care au făcut toată viața ceea ce se aștepta de la ele, care nu au divorțat, deși uneori luau bătaie, femei care au purtat măști toată viața lor, ca să nu se facă de rîs în lume, sat, scara de bloc. Care au disimulat, care nu și-au dat voie să fie importante pentru ele, care au trăit doar prin copii și și-au pierdut sensul cînd copiii au plecat de acasă.

Astea au fost modelele noastre. Asta ni s-a imprimat în inconștient, încă de cînd ne-am născut. Nu e de mirare că simțim vinovăție și inadecvare ori de cîte ori facem invers decît au făcut ele.

M-am simțit vinovată toată viața mea pentru orice lucru am făcut pentru mine. L-am făcut, oricum, însă vinovăția mi-a ros ființa întotdeauna. Am preluat de la mama gena de gospodină perfectă: de alaltăieri nu am aspirat și șters praful, așa că azi fac un efort de voință uriașă să stau și să scriu textul ăsta în loc să fac ceea ce îmi vine natural: curățenie. Însă mă deranjează cumplit că nu e totul bec în jur.

Simt pe umerii mei povara tuturor femeilor generațiilor de dinaintea mea. Toată durerea lor, obida lor, neputința lor. Am fost, din timpuri imemoriale, doar jumătate de oameni, iar acum devenim oameni întregi cu eforturi uriașe. Despre asta ar trebui să fie 8 Martie.

Mie personal, mi-a fost foarte greu să fiu femeie. Scriu plîngînd, fiindcă simt că m-am născut într-o lume profund strîmbă și greșită. Sunt foarte obosită să lupt să fiu egală cu bărbații, să am o voce, să fiu respectată, să nu mai fiu umilită, hărțuită, abuzată, ridiculizată, violată, minimizată, pusă la locul meu, nedreptățită. Mi-a fost tare greu să ajung femeia care sunt azi. Am fost învățată de mică, prin exemplul femeilor din viața mea, dar și prin mesajele transmise, că nu sunt la fel ca bărbații. Că am mai puține drepturi, că trebuie să îmi fie rușine, că nu sunt la fel, că bărbatul mă deține, că femeia trebuie să se sacrifice, că e curvă, că dacă e frumoasă e musai și proastă, că plăcerea sexuală e doar a lor, nu și a noastră, că trebuie să muncesc dublu, că e foarte important cum arăt,  dar să am mare grijă să nu arăt nici prea bine, căci voi trece drept superficială, că nu valorez niciodată cît un bărbat, că anumite meserii sunt doar ale lor, că eu, și dacă mă încăpățînez să urmez una, tot doar o femeie care e o excepție voi fi. Iar cînd am fost gravidă, am creat un prejudiciu firmei și am fost privită cu scîrbă de către angajator.

Femeie fiind, am fost expusă la multă durere, despre care știu sigur că nu s-ar fi întîmplat dacă eram bărbat. Sigur, se mai întîmplă ca și băieții să fie abuzați sexual, violați, hărțuiți, însă mult mai rar. Aș mai fi fost violată, abuzată, hărțuită la școală, pe stradă, la muncă, dacă eram băiat? Nimeni nu îi bănuiește pe bărbați, așa cum ne bănuiește pe noi, că și-au tras-o cu cineva, dacă au prins un job bun. În spatele acestei prejudecăți stă o credință seculară: femeia are nevoie de un bărbat care s-o protejeze, altfel nu are cum ajunge într-un post care, în mod natural, ar fi revenit unui bărbat.

Bărbații din viața mea, crescuți de mame tradiționale, nu au știut să pună mîna să facă ceva în casă, fiindcă și la 40 de ani mamele lor le pun și ridică masa și nu le dau voie să miște un deget. În mod firesc, au avut așteptări asemănătoare de la soția lor. În mod firesc, au considerat femeia așa cum a considerat-o tatăl lor. Am luptat și mai lupt cu mentalitățile astea, am negociat la sînge, însă totul a fost și este foarte obositor și dezarmant. Îmi zicea o prietenă, al cărei soț este de-a dreptul implicat, că într-o zi s-a certat cu el fiindcă i-a spus că o ajută el, dă cu aspiratorul. Cum adică mă ajuți?, a întrebat ea. Asta înseamnă că presupui de la început că ar fi treaba mea. Ceea ce nu s-ar fi întîmplat dacă locuiai cu un prieten, de exemplu. Dacă erați doi bărbați în casă, împărțeați treaba în mod egal și nu simțeai că dacă dai cu aspiratorul îl ajuți, ci că faci partea ta de treabă. Așa, pe mine, mă „ajuți”.

Cînd am divorțat prima oară, de un om cu care și așa stătusem prea mult “pentru copii”, mama a simțit că am făcut-o de rîs în sat. S-a rușinat cu mine, nu se face să divorțezi. Stai, înduri, strîngi din dinți, dar nu divorțezi, că te rîde lumea și devii o divorțată, o femeie stigmatizată. Cît am fost mamă singură cu copii mici, asta îi speria pe bărbați de parcă l-aș fi avut pe necuratul. Am și acum minimum trei prietene cu copii de care fug bărbații fiindcă sunt divorțate și au copii și părinții acestor bărbați nu acceptă una ca asta, ei nu acceptă stigmatul acesta, carierele lor sunt în pericol dacă iau femei gata folosite și cu copii, plus că se tem că ele vor îmbătrîni mai repede și se vor urîți.

Prin femeie a apărut păcatul şi tot prin ea vom muri cu toţii, zice Ecleziastul. Am fost, mii de ani, proprietatea taților noștri, apoi ai soților noștri, ne-am dezamăgit tații care ne voiau băieți, am fost în slujba bărbaților, o formă mai subtilă de sclavie, le-am fost slujitoare și îngrijitoare, nu am avut dreptul la educație, la voce proprie, la artă, la vot, la meserii asemănătoare. Am fost jumătate de oameni. Devenim, de la o vreme, oameni întregi, însă schimbarea e foarte grea.

Știu, știu că trăiesc în cea mai bună dintre lumile care au existat pînă acum, că am privilegiul să am o voce, însă încă e foarte greu. Am scris cinci cărți, însă știu zeci de bărbați (și chiar și femei) din breasla mea care nu ar pune mîna pe vreuna dintre ele pentru că sunt o femeie frumoasă și am succes, ceea ce mă face automat superficială. Eu însămi m-am surprins de multe ori că judec cîte o femeie foarte frumoasă în capul meu pe aceleași criterii moștenite: nu are cum fi deșteaptă, e mult prea frumoasă! Lupt cu mine, merg în terapie, descopăr ce am moștenit, ce credințe am integrat, mă descopăr cu uimire și cu groază și cu cît devin mai conștientă de zestrea inconștientă, cu atît parcă mi se pare totul mai complicat.

Îi povesteam aseară lui bărbatu-meu chestiile astea. Că mi se pare greșit și insultător, aproape, ca femeia să fie sărbătorită fals și demonstrativ o zi pe an, iar în rest să fie tratată ca o ființă inferioară, îi povesteam cum m-a durut pe mine să fiu femeie, cît de greu mi-a fost, cum îmi doream cînd eram mică să fiu băiat, să fie totul mai simplu.

Și, acum, ajunsă aici, dacă ai putea să schimbi, ai mai vrea să fii sau să fi fost bărbat?

M-am gîndit o secundă și i-am răspuns foarte sigură: nu. Și asta pentru că azi m-am construit într-un fel în care mă pot și bucura că sunt femeie. Fiindcă azi simt și frumusețea de a fi femeie. Fiindcă azi sunt o femeie care, fiind ea însăși, ajută alte femei să se descopere. Fiindcă sunt mama a două fete cărora, datorită luptei mele, le va fi mai simplu să fie femei.

Dar, tocmai drumul ăsta mi-a adus și conștiența faptului că e greu și e multă durere și luptă. Și nu vreau să le minimalizez, să le neg, să mă prefac. Sunt femeie și e și greu, și frumos. Dar pînă să ajung aici, să fie frumos, a fost tare greu.

Și îmi revendic dreptul de a fi lăsată să simt cum simt măcar, să nu mi se explice că a fost mai bine decît cred eu, că ar trebui să mă amuz, că ar trebui să văd partea frumoasă, să nu mi se spună că mă plîng, că sunt prea feministă șamd. După cinci ani intensivi în terapie, văd mecanismele celor care spun lucrurile astea, îi înțeleg și compătimesc, dar îi rog să-și proiecteze nevoile pe altcineva. Iar bărbaților care strîmbă din nas, îi rog să se gîndească, ei cu ei, ce simt despre femei, ce cred, cum le tratează, cum le vorbesc, cum se poziționează față de ele la locul de muncă. A duce flori de 8 Martie poate oricine, inclusiv bețivul din satul meu, însă asta nu înseamnă respect, ba dimpotrivă. Respectul are legătură cu ce fac în fiecare zi, cum mă port, cum acționez, cum gîndesc.

Eu nu vreau să devin bărbat, să mă masculinizez, deși am ținut loc și de bărbat, și de femeie. Îmi place feminitatea mea. Iar feminismul nu înseamnă masculinizarea femeii sau misandrie, așa cum prost este înțeles de unii. Înseamnă dorința legitimă să avem drepturi egale, să nu mai fim discriminate, să nu mai fim considerate jumătate de oameni, să nu mai fim umilite, să fim plătite egal pentru munci făcute egal. Să fim respectate aidoma bărbaților, fiindcă nu suntem mai prejos. Și nici mai presus. Suntem diferiți și ne completăm, însă ca două bucăți egale ale unui întreg.

(fotografia a fost făcută ieri, patru generații de la străbunică la strănepoate și cinci vîrste)

 

 

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

17 Comments

  1. Roxana 9 martie 2018 at 15:58 - Răspunde

    Frumos scris. Si simțit. Empatizez cu tine. Si spun empatizez, pentru ca eu am avut norocul sa am alături un om complementar mie de la bun început. Si nu am fost nevoita sa trec prin ce ai trecut tu. Succes in continuare in tot ceea ce faci.

  2. Andreea 9 martie 2018 at 15:58 - Răspunde

    Sfinte, aproape ca te venerez! Ai scris tot ceea ce simt eu de când ma știu. Si acum in mine vâjâie revolta de a fi altfel decât mi-am dorit. După nașterea celui de-al doilea copil si intrarea in concediu de maternitate am impresia ca sotul meu crede ca m-a câștigat la loto. Oare faptul ca stau acasă, PLĂTITĂ, si îngrijesc doi copii foarte mici nu este suficient? De ce este automat treaba mea sa gătesc, sa spal rufe, sa fac bună parte din curățenie? Iar dacă imi cer drepturile, constant avem scandal si certuri.

  3. Mădălina 9 martie 2018 at 16:19 - Răspunde

    Nu te-am mai citit de multă vreme…Îți mulțumesc!

  4. Aida 9 martie 2018 at 17:06 - Răspunde

    Încerc de mult timp să îi explic asta tatălui meu. Mă chinui să îl fac să înțeleagă că mama nu e un robot, că nu este normal ca ea să ajungă în punctul în care abia se poate ridica din pat după o zi lungă în care a fost la serviciu unde face muncă fizică, apoi vine acasă, face toate treburile casnice, îl așează pe el la masă și tot ea strânge dupa. Se ocupă de facturi, de absolut toate problemele care apar in familie în timp ce el e în lumea lui în fața computerului,total neimplicat în ce se întâmplă în casă. Dacă îi cere să își caute un loc de muncă sau să ajute cu treburile casei deja e prea mult.
    Am ajuns să renunț să mai discut cu el și să cred că un astfel de om care nu înțelege nici măcar idea de respect pt soția sa nu se poate schimba nici cum.
    Trăind cu exemplul ăsta în casă, mi-am ales un soț care să nu semene deloc cu tatăl meu și mă bucur în fiecare zi pt asta.
    Oamenii ăștia sunt pur și simplu o cauză pierdută.
    Măcar noi să le oferim fiilor noștri un alt exemplu și o altă educație.

  5. Mihai 9 martie 2018 at 19:10 - Răspunde

    Articolul e greu. Declarativ, adevarat. Insa eu unul am o alta parere legata de emanciparea oricarei forme de viata oprimata. De la sclavi negri la femei, cum spui tu, respectiv blandetea de tip Ghandi. Cred ca feminismul agresiv, reprosativ si foarte revendicator sau cel plangaret si vaicarelnic pun garduri din ce in ce mai inalte intre femei si barbati. Si ma intreb…cui va folosi emanciparea teoretica, legala, sociala, economica, daca ARMONIA va fi ciobita pentru ca reprosurile vor domina 90% viata de cuplu. (A se citi in sensul oricarui cuplu normal, exclud din aceasta varianta chestiile unde sunt violente, alcool, boli psihice). Exemplul familiei cu aspiratorul mi se pare elocvent aici. Eu zic ca teoria de dragul teoriei cuvantului „a ajuta” a stricat sambata ce se voia familiala si a dus la petrecerea serii fiecare la tv-ul sau, separat. A scotoci dupa greseli, doar de dragul demonstrației mi se pare nu doar inutil ci si periculos. Si e valabil pentru ambele sexe. Nu cred ca un cuplu poate funcționa dupa reguli, ci după simtaminte. Asta diferentiaza in exemplul „daca erai cu un amic coleg de camera schimbai verbul”…Da, dar sigur colegul de camera e doar temporar in viata ta, nu ti a jurat nimic vreodata, iar daca dispare, asta e…iar daca te injura de mama poti sa l si caftesti. De aceea nu m as grabi cu comparatiile strict teoretice. Inferiori, superiori sau egali, membrii unui cuplu/clan funcționează ca un tot cata vreme e iubire. Si un amarat care nu era la birt sau popice ci a pus mana pe aspirator nu merita stigmatizat pentru ca a ales dubitativ cuvantul…Stiu ca e pericol mare sa ma bag ca barbat in acest subiect si probabil voi fi printre putinii care o vor face, dar am simtit ca e corect sa fie spus si un punct de vedere din alt unghi.

    • Aria 9 martie 2018 at 20:19

      Treaba asta cu „pastratul armoniei” este exact ceea ce a tinut sub papuc pe mamele si bunicile noastre. Ceva similar cu „cere-ti drepturile, dar ciocul mic in proces.” Dreptul de vot a fost obtinut dupa ce femeile au inceput sa fie vocale, sa iasa in strada, si sa arunce cu pietre in politie. Si da, o sa arunci chestia cu „sotul e persoana pe care o iubesti, nu trebuie sa arunci cu pietre in el,” ceea ce e adevarat pana la un punct. Pana la punctul in care el iti ofera respect si te considera egal. Faptul ca iubesti pe cineva nu inseamna automat ca ii acorzi si respect. E o linie foarte fina.

      Iar propozitia asta e de vis „Si un amarat care nu era la birt sau popice ci a pus mana pe aspirator nu merita stigmatizat pentru ca a ales dubitativ cuvantul.” Inteleg ca femeia trebuie sa se multumeasca cu atat de putin incat faptul ca barbatul nu e la birt sa fie ceva de laudat. Sincer mai bine nu te bagai in subiect – nu oferi „un punct de vedere din alt unghi” – oferi exact punctul de vedere al tuturor barbatilor care au facut femeile sa se simta asa cum a ilustrat mai mult decat perfect Petronela. Nu mai e nevoie sa-l auzim, il stim toate prea bine.

    • stefablue 13 martie 2018 at 22:20

      Punctul meu de vedere e apropiat de cel al lui Mihai. Ma tem ca feminismul agresiv si revendicator va crea multe prapastii. Il consider la fel de periculos ca educarea unui copil cu autoritatea lui „pentru ca asa zic eu, sint mama ta, eu te-am facut, eu te distrug!” Asa cum nu e vina copiilor ca gresesc acolo unde nimeni nu le-a explicat cum sa faca bine, nu e vina barbatilor de azi ca s-au nascut intr-o lume strimba. Precum nu e nici vina femeilor din secolele trecute ca nu s-au razvratit impotriva organizarii patriarhale.

      Dar cum facem sa nu ne transformam din victime in tortionare? Spunind ” oferi exact punctul de vedere al tuturor barbatilor care au facut ca femeile sa se simta asa”, pentru mine inseamna ca pleci de la premiza „stramosii tai le-au facut pe strabunele mele sa se simta asa”, care e aproape egal cu „tu esti vinovat”. Cum putem avea un dialog, daca replicam „Sincer, mai bine nu te bagai in subiect, … (punctul tau de vedere) nu mai e nevoie sa-l auzim” ? Nu e o forma de agresivitate asta? Nu va declansa un raspuns de o forta egala in directia contrara?

      Daca vrem sa schimbam ordinea lucrurilor cred ca trebuie sa incepem cu noi insine, sa facem ordine inlauntrul nostru. Abia atunci vom avea argumentele si tonul just pentru a explica de ce e necesara inlocuirea conceptiilor invechite.
      Datoria noastra (scuze, va suna cam gaunos dar nu am talentul oratoric necesar) e sa ne educam copiii asa cum am fi vrut sa fim educate noi, sa le deschidem mintile, sa le explicam ce inseamna comunicarea, respectul, rabdarea, toleranta, iubirea. Sa ne educam impreuna cu partenerii pentru viata in doi si apoi in societate. E usor sa spun „nu e ok din partea lui sa faca asta” dar de cite ori am admis ” nu e ok din partea mea sa fac asta” ?

  6. Emilia 9 martie 2018 at 21:38 - Răspunde

    Frumos scris

  7. Dan 9 martie 2018 at 22:03 - Răspunde

    Mihai, n-ai inteles nimic din articol. Sau mai bine zis, n-ai vrut sa intelegi.
    „Si ma intreb…cui va folosi emanciparea teoretica, legala, sociala, economica, daca ARMONIA va fi ciobita pentru ca reprosurile vor domina 90% viata de cuplu”
    Are you for real?! Exact Iliescu ce predica linistea si armonia in locul libertatii.

  8. O admiratoare 9 martie 2018 at 22:51 - Răspunde

    te inteleg. ai dreptate.

    iar pe langa gandurile tale si poza e foarte misto, desi trista si ea cumva

  9. Mihai 10 martie 2018 at 08:08 - Răspunde

    Trist 😠,orice as spune aici,ar mari prapastia intre barbati si femei.Oricum,pare un articol pro homosexualitate!

  10. Ioana 10 martie 2018 at 09:40 - Răspunde

    Ce naive suntem noi femeile. Atat de naive incat nu realizam ca manipularea se face acum fix in directia cealalta. Si chestia e ca tot noi contribuim la ea.

  11. Raisa 11 martie 2018 at 11:20 - Răspunde

    Mama e nascita sa fie mama, dar nu roaba soțului și copiilor lor! Unde este dragoste și respect, se organizează totul împreună. Desigur, că depinde și de mentalitatea și educația primită în familia anterioară, unde, într-adevăr, în societatea noastră singure unele mame își educă greșit propriii fii, venerandu-i peste măsură, mai ales acolo, unde nu au și fiice. Eu, consider, că de aici urmează multe prejudicii familiale. Deci, ziua de 8 martie rămâne a fi sărbătorită ca Ziua Solidarității Femeilor in lupta pentru Drepturile lor in societate, cât și in cuplu de familie.

  12. Cristina 13 martie 2018 at 00:23 - Răspunde

    hahaha. la fel ca prietena ta si eu ii spun sotului ca nu e cazul sa ma „ajute” la treburile casnice, ci sa-si faca partea. :))

  13. Gabriela 22 martie 2018 at 19:56 - Răspunde

    Din fericire pe drumul acesta de revendicare a unei egalitati de sexe nu suntem singure, Merg multi barbati alaturi de noi . Incetul cu incetul contruim o lume mai buna si mai corecta pentru copiii nostrii

  14. Oli 7 aprilie 2018 at 01:24 - Răspunde

    Ioana a inteles…

  15. dana 25 aprilie 2018 at 02:33 - Răspunde

    Mihai, stai jos. Ce nu intelegi tu ca armonia asta de care vorbesti cu litere mari e numai in capul celui nederanjat- in contextul asta, al barbatului. Daca una dintre parti sufera, nu e armonie. Punct. Cearta n-a pornit de la verbul „a ajuta”, ci de la motivatia din spate (desi sunt foarte curioasa ce legatura are aspiratoru’ cu sexualitatea, ca pe asta n-am mai auzit-o). Si nu, o relatie nu e numai dupa simtaminte, ci si dupa reguli—altfel, garantat, ar fi fost mult mai multi barbati otraviti de neveste prin istoria asta plina de abuzuri.

    Da, pe vremuri, barbatii aveau rolurile lor, grele- razboi, vanatoare, muncile campului, din astea. In zilele noastre, sa faca bine sa puna osu’ la treaba (de care-o fi), altfel se cheama ca nu sunt decat niste fapturi slabe, intretinute, da’ cu impresii de stapan.

    Cat despre „nu e vina barbatilor ca s-au nascut intr-o lume stramba”- corect. Dar e vina lor ca o mentin stramba. N-au nici un drept, si nici o scuza. Insusi faptul ca femeile sunt atat de conditionate incat ii vad victime si pe ei, barbatii au un avantaj de care noi, restul, nu ne vom bucura niciodata. Aia cu divide and conquer. Asa ca haideti sa ne trezim, fetelor, si daca nu le putem ajuta pe astea care se indreapta, macar sa nu le dam in cap.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: