colindele lui tata-mare

Cînd trăia tata-mare, strîngea 20 de „oameni” (bărbați, în accepțiunea rurală a cuvîntului) din comitetul bisericii și plecau la colindat prin sat. 20 de bărbați cu voci puternice și plămâni sănătoși. Cînd începeau să cînte, mă înfioram toată. Colindele pe care le cîntau nu semănau cu niciunul auzit până sau de atunci. Eram mică și îi ascultam după ușă. Era mai ales un vers – culcă-te împărat ceresc, în sălaș dobitocesc, care așa cum era cîntat, și copiliță cum eram, era de neînțeles pentru mine. Mi se părea că spun însă lași dobitocesc și nu reușeam să prind sensul. Mă gîndeam la Iisus așa cum era descris în colindul acela, născut din Maria din neamul lui Avraam și sămânța lui David…și nu semăna deloc cu Iisus bebelușul pe care îl aveam în minte cînd ascultam colindele obișnuite. Tata-mare mai știa unul, colind-litanie, de îi plăcea lu’ mama-mare și i-l cerea de fiecare dată. Îl știa de la bunul lui și bunul lui de la bunul lui. La sfîrșit, tata-mare, care era și cantor la biserică și casier, zicea mulțumirea, și ea moștenită din strămoși. Gazdele îi omeneau mai întîi cu țuică – 20 de păhărele de un deți, mici, aburind în gerul de afară. „Oamenii” le dădeau pe gât repede, țuica le ardea gâtlejul, încasau banii și plecau la altă casă, unde erau așteptați. După ce a murit tata-mare, oamenii nu s-au mai dus la colindat. Acum sunt morți toți.

Craciunul trecut stăteam, toate fetele din familia mea, 4 generații, de la fie-mea a mică până la străbunica – adunate lîngă brad. Mama-mare le-a zis fetelor mici să o colinde, ca să le dea bani. Ele se codeau, noi le-am ajutat, și așa ne-am trezit cîntînd pe 8-9 voci, colind după colind, tot mai însuflețit. Eu am zis hai să vedem dacă mai știm colindele lu tata-mare. Mama-mare s-a uitat recunoscător la mine – azi sunt 20 de ani de cînd l-am înmormîntat, uite că nu l-ai uitat. Așa e, pe tata-mare l-am înmormîntat de Crăciun, în seara în care ar fi trebuit să conducă colindătorii prin sat. În loc de asta, au venit „oamenii” și i-au colindat la coșciug. M-am scuturat de amintirea asta. Prefer să mi-l amintesc roșu la față, cu nasul lui mare înghețat, masiv și bun, cîntînd din băierile inimii. Tata-mare nu era ca ceilalți “oameni” din sat. Mi-l amintesc cum venea de la muncă, pe bicicletă, încălțat cu niște cizme uriașe de cauciuc, în care avea picioarele înfășurate în obiele. Nu am mai văzut niciodată obiele de atunci. Era așa, un om zdravăn cu nasu mare, zidar și cantor la biserică, bresle de unde împrumutase niște înjurături din cale-afară. Ne înjura, cu bunătate, tu-ți anafura și cristelnița și resteu’ mă-tii! Mistria și mortarul dumnezeilor mă-tii, când ți-oi lipi una! Le amesteca uneori, când venea de la birt. Și se certa cu mama-mare seara când venea de la lapte, că era geloasă pe tanti Olimpia, de unde luam noi lapte și pe Brăneanca, o văduvă care stătea câteva case mai jos.

Vară-mea și cu mine ne-am amintit fiecare vers din colindele lui tata-mare, deși nu le-am auzit sau cîntat de 20 de ani. Mi-e aproape imposibil să înțeleg cum. Au venit și doi vecini, și băieții. Ne-am îmbrăcat și ne-am dus în vecini. Am stat în ger și am colindat colindele alea. Așa mulți cum eram, cu văru-meu cu vocea lui groasă, aproape că sunam ca grupul condus de tata-mare. Vecinii au ieșit în prag, mirați, au început și ei să cînte cu noi, și-au amintit versurile. Ni s-au alăturat și am plecat mai departe, prin sat, pe la cunoscuți. În timp ce cîntam, am văzut că și fetele mele au învățat colindele și cîntă cu bucurie, ignorînd gerul.