cît de multă terapie e prea multă terapie?

cît de multă terapie e prea multă terapie?

De | 2017-09-06T17:35:58+00:00 6 septembrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |30 Comentarii

Pentru că în ultima vreme am tot primit sfaturi (necerute, despre care cred cu tărie că sunt o formă de abuz și de lipsă de respect, atunci cînd ne apucăm să le dăm sfaturi unor oameni care nu le-au cerut ne poziționăm superior, noi știm mai bine, suntem mai deștepți, avem rezolvări și pentru problemele lor) și comentarii legate de faptul că merg în terapie de mai mulți ani, aș vrea să discut puțin despre aceste stereotipii. Sunt multe legate de terapie, dar acum mă voi referi doar la astea. Las aici cîteva considerații primite de mine de la oameni diferiți:

Faptul ca faci terapie de ani buni pune un semn de intrebare asupra abordarii angoaselor tale. Terapia presupune vindecare si nu persistenta intr-o stare de reanimare. Cred ca terapia asta sau chestia pe care o numesti tu terapie este de fapt o agonie care iti da iluzia vindecării, de fapt te tine ancorata in problema pt care ai ajuns sa o faci ( revin la ” o fac de ani buni”). Mai este si nevoia de a continua terapia asta ( totusi dupa atatia ani), nevoie care iti da si o dependenta ( pe langa problema de baza) si logic iti creaza un handicap, acela de neajutorare. Esti neajutorata constant prin nevoia de a cere ajutorul terapiei. Terapia asta este o carja pt un picior probabil reabilitat care din obisnuinta merge schiop. E ca si cum o mama face totul pentru copil fara sa il lase sa faca singur„

„Curajoși sunt cei care, după ce găsesc sensuri la terapeut, se întorc la viață cu o gândire/simțire noi, nu cei care rămân agățați de terapeut la nesfârșit. Dacă terapeutul nu reuseste sa ajute omul sa se descurce singur si nu are asta ca scop, e cam degeaba toata treaba. Se creaza o co-dependenta mai bolnava de multe ori decat problema cu care a venit omul acolo in prima faza. Ce vreau sa zic este ca este o industrie, la fel ca oricare alta, care isi doreste sa aiba clienti multi si stabili.  Traumele din trecut s-au întâmplat deja. Așa e viața uneori. Nu are sens. Dragoste și pace azi și mâine! Nu cred ca bagi nimic sub pres daca accepti si ierti. Hai sa ne bucuram de azi, zic eu… „

 

Yalom, celebrul psihoterapeut, psihiatru și scriitor Irvin D. Yalom, a pus această întrebare: cît de multă terapie e prea multă terapie? Un răspuns general nu există. Suntem oameni diferiți, cu nevoi diferite, cu traume diferite, cu răspuns la traumă diferit.

Dacă plecăm de la premisa că alegem un terapeut bun (cum facem asta, iarăși e o chestiune care ține de fiecare în parte, ceea ce mi se potrivește mine nu e neapărat la fel de bun pentru tine, soluția e să-l căutăm pe cel care răspunde cel mai bine nevoilor noastre emoționale), relația terapeut-client care se stabilește va fi unică și irepetabilă, iar pașii care vor fi urmați vor fi stabiliți în funcție de individualitatea problemelor clientului. Un terapeut bun nu e un vînzător de servicii care dorește să te facă dependent de produsul pe care îl vinde, ci este omul care te sprijină să te vindeci. Sigur că există și impostori pe piață, tot așa cum există în orice fel de domeniu, dar nu despre cazurile alea vreau eu să vorbesc acum. Un terapeut bun va vedea ca pe un eșec faptul de a avea un client dependent de el, care nu își rezolvă niciodată problemele, dar va ști și cum să pună capăt situației. Pe de altă parte, nu întotdeauna să fii dependent de terapeut este un lucru rău. De multe ori se face un transfer asupra terapeutului care are darul de a-l ajuta pe client și este speculat în acest sens de specialist, spre binele clientului.

A merge în terapie pe termen mai lung nu înseamnă neapărat dependență de terapie. Se vorbea mai sus despre a rămîne agățat de terapeut la nesfîrșit.  Cine stabilește durata nesfîrșitului? Cît e nesfîrșitul? Doi ani, cinci ani? Cam în cîte ședințe rezolvi problemele create de o copilărie abuzivă, violență și abuz sexual în familie, violuri, doliu, alegeri greșite, divorț, depresie, dependență, anxietate? Sunt oameni pe care îi dărîmă din picioare faptul că au fost părăsiți de iubit, alții duc traume inimaginabile fără să se prăbușească.

Sunt oameni care se duc în terapie pentru a trece peste un divorț și descoperă acolo că au o mulțime de lucruri nerezolvate și că divorțul respectiv este doar unul dintre efectele unor probleme pe care le-au ținut ascunse și decid să trateze cauza, iar asta poate dura multă vreme. Ceea ce ne afectează în copilăria mică are efecte asupra a tot ce suntem ca adulți. Mecanismele de apărare construite atunci ca reacție la vreun abuz, tiparele limitative cu care ne încarcă părinții noștri, mecanismele de supraviețuire cu care ne înarmăm ca să facem față situațiilor dificile, toate pot duce la o personalitate disfuncțională, iar atunci cînd îți dai seama nu repari asta în trei ședințe la psiholog. Poate dura mulți ani, e nevoie de efort, de determinare, de voință.

O să mă dau pe mine ca exemplu, că de mine era vorba în pasajele de mai sus. Un copil respins de mamă, abuzat, care a trecut prin viol, prin moartea celui pe care l-a iubit în adolescență, două divorțuri și mai multe relații mai mult sau mai puțin abuzive, care era să moară de două ori, care încă descoperă în terapie lucruri îngrozitoare pe care creierul le-a ascuns ca să poată supraviețui, un astfel de copil devine un adult disfuncțional. Dezvoltă mecanisme inconștiente de apărare, poate deveni manipulativ sau victimă/codependent, dar poate deveni și dependent sau abuzator, la rîndu-i. Se teme de intimitate, fuge inconștient de relații asumate, se ascunde etc. Intră în terapie la 35 de ani, să spunem, cu o mulțime de rezistențe și cu o mulțime de mecanisme disfuncționale. De cîtă terapie are nevoie un astfel de om pentru a se repara, pentru a integra tot ce are de integrat, pentru a schimba în sine mecanismele disfuncționale și nevoile emoționale greșite cu unele sănătoase? De multă, cel mai probabil. Asta dacă punem la socoteală rezistențele de care spuneam, care sunt inerente, ne temem de durere, ne temem să rămînem față în față cu noi înșine. Mintea e un mecanism extrem de complex care are grijă să ne ferească pe noi de noi.

Apoi, chiar dacă ai integrat ce aveai de integrat și ai rezolvat majoritatea problemelor, e indicat să te vezi cu terapeutul din cînd în cînd, de mentenanță, ca să folosesc un termen tehnic. Gîndiți-vă că religia creștină te trimite la spovedit de minimum două ori pe an, la sărbătorile mari. Nevoia de a fi sincer, de a te elibera de povara emoțională a existat dintotdeauna. Și nu, un preot sau un prieten nu țin loc de terapie, fiindcă nu vor ști să te îndrume pe drumul corect către sine. De asta niciodată terapeutul nu trebuie să fie cineva cunoscut, acolo unde există implicare afectivă se duce naibii obiectivitatea.

Un alt lucru extrem de important mi se pare să nu confunzi nevoia de ajutor cu neajutorarea, cu debilitatea. Mi se pare o dovadă de mare curaj să știi să ceri ajutor. Și una și mai mare să rămîi în terapie pînă cînd te cureți și de vindeci. Fiindcă e o treabă tare dureroasă, nu e deloc pentru neajutorați, ci pentru oameni puternici. Iar terapeutul nu e o mamă care face treaba în locul tău, ba dimpotrivă. Mitul ăsta, stereotipul ăsta, că te-ai duce la terapie ca să te facă bine psihologul, dovedește o crasă necunoaștere a acestei meserii. Psihologul nu te face bine, nu îți zice ce să faci, nu îți da o schemă, ci te ajută să te găsești, să te vindeci, să te ajuți singur. Nu la psiholog găsești sensurile, ele sunt în tine, psihologul te îndrumă către ele. Asta dacă vrei, firește. Și dacă ești dispus să faci efortul ăsta uriaș. Dacă nu, poți să rămîi în negare, în minciună, în rezistență. Pare mai simplu și mai comod, însă realmente nu este, e doar o peltea întinsă la nesfîrșit, cu efecte dureroase pentru toată viața.

De ce să răscolești trecutul, lasă-l acolo, iartă și treci mai departe e un alt sfat periculos. Trecutul e cu tine în fiecare zi a vieții tale, în fiecare alegere pe care o faci, fie ea importantă, fie banală cum ar fi cu ce te îmbraci sau ce postezi pe Facebook. Să ierți nu este o acțiune voluntară, rațională, gata, m-am decis să îl iert pe cel care care mi-a mutilat sufletul cînd eram un boț de om și nu puteam face alegeri și l-am și iertat. Acceptarea și iertarea sunt procese care iau timp și muncă, presupun înțelegere, muncă cu sinele. Și e o treabă care se face în terapie, cu ajutor specializat. Personal, nu am întîlnit oameni împăcați pe bune cu trecutul, care au iertat realmente și care să nu fi făcut terapie. Am întîlnit, în schimb, oameni care pretind că sunt bine, că au iertat, că totul e ok, dar fiecare alegere, fiecare gest trădează opusul.

Eram acum cîteva săptămîni la o sesiune de terapie de grup cu tema alăptării. Descoperiserăm niște lucruri absolut fascinante și, totodată, dureroase, fiecare cu sine, despre nevoile noastre emoționale proiectate asupra copiilor noștri. Unele dintre noi plîngeam, altele ne bucuram că am aflat, că știm, că vom fi niște mame mai conștiente de acum încolo. Și mă uitam la ele, 11 femei care trăgeau de ele ca să fie mai bine, să devină conștiente de cine sunt cu adevărat, de nevoile care se ascund în spatele lucrurilor pe care le fac, le spun, le proiectează, și mă gîndeam cît de fericiți trebuie să fie copiii lor și ce miracol e ăsta, să ajungi să te cunoști, să te înțelegi, să te împaci cu tine pentru a fi un părinte bun și asumat care nu va transmite rahatul lui nesortat unui copilaș pentru care e zeu și care preia totul, și bun, dar mai ales rău.

Să te uiți în tine cu sinceritate e o treabă împuțită. Fiindcă acolo nu e doar miros de flori și ciripit de păsărele. Tot ce ai îngropat de-a lungul vieții a putrezit și exală mirosuri pestilențiale. Care sunt ale tale. Și trebuie luate la rînd, curățate, lăsate să se vindece. E o treabă împuțită, plină de suferință. Înțeleg de ce oamenii își inventează sute de motive pentru a nu se duce în terapie. Le înțeleg rezistențele, zău, le înțeleg perfect. Și nu mă pot supăra nici pe cei care vin cu sfaturi, sau păreri, sau etichete. Știu că e modul lor de a se proteja, că vorbesc despre ei, nu despre mine, îi înțeleg și empatizez cu ei.

Cît despre mine, am spus-o și o repet: chiar dacă a fost și este o muncă sisifică, extrem de dureroasă, chiar dacă nu mi-a plăcut ce am descoperit de cele mai multe ori, cea mai bună decizie pe care am luat-o în viața asta a fost să intru și să rămîn în terapie. În terapie mi-am recuperat mama, în terapie am înțeles cine sunt, mi-am integrat fricile, traumele, umbra, depresia, anexietatea, în terapie lucrez să schimb tot ce e disfuncțional la mine și sunt dispusă să fac asta pînă la capăt. Pentru mine, dar și pentru cei din jurul meu, copii, soț, părinți, prieteni. Fiindcă mă uit în oglindă și văd un alt om, care nu ar fi fost acolo de unul singur.

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

30 Comentarii

  1. Dani 6 septembrie 2017 at 16:05 - Răspunde

    Stiu ce zici si sunt de acord cu tine. Am 40 de ani, prima data cand am mers la psiholog aveam 32 de ani. Pierdusem un bebe la 6 luni de sarcina, asa din senin (cica luasem o bacterie)… Dimineata eram gravida, seara am nascut si bebele a murit, era prea mic… Am crezut ca innebunesc de durere si manie. Atunci am decis sa consult. Mi-am plans bebele si traumele legate de acea nastere cu psiholoaga si evident, incet incet am descoperit ca aveam atatea alte traume nerezolvate…. Am tot deschis sertare si sertarase si de atunci tot continui sa ma descopar si sa ma impac cu mine si cu trecutul meu.Evident, cu pauze. Uneori aveam nevoie sa diger unele descoperiri, alteori sa schimb terapeutul sau metoda, Dar de 8 ani sunt „in terapie”. Si e cea mai buna investitie din viata mea. Cand vad de cati saci grei m-am debarasat si cat de lejera ma simt azi fata de acu 9 ani nici nu-mi trece prin cap sa ma opresc. O sa merg atata timp cat o sa am nevoie si cat o sa imi faca bine.
    Iti doresc numai bine si asculta-te pe tine ca tu stii cel mai bine 🙂

    • Petronela Rotar 6 septembrie 2017 at 16:36

      te felicit pentru decizie și deschidere!

  2. Ramona 6 septembrie 2017 at 16:05 - Răspunde

    Tu ai in curaj nebun de a vorbi public despre lucruri atat de intime!

    Deschiderea ta de a spune lucrurilor pe nume unor oameni care nici nu pot si nici nu vor sa inteleaga e de admirat, insa Nu Renunta!

    Se stie ca ignoranta naste monstri si tocmai de aceea oglinda pe care le-o pui cititorilor in fata e incomoda.

    Deci da-i inainte 🙂

    • Petronela Rotar 6 septembrie 2017 at 16:35

      Dacă toți ne ascundem și ne prefacem care sunt șansele să fim ok? Eu nu vreau să fac asta, nu vreau să afișez ceva și să fiu altceva, știind că asta îi poate face pe unii să se simtă inadecvați. Cred că numai dîndu-ne voie să fim vulnerabili reușim să fim bine și de ajutor.

  3. Ileana D. 6 septembrie 2017 at 17:06 - Răspunde

    Propoziția aia în care te dai pe tine ca exemplu, de fapt întreg paragraful mi-a făcut părul măciucă. Ai atât curaj să vorbești despre asta în public și în primul rând atâta forță să vorbești cu tine despre asta. Faptul că primul meu gând a fost “doamne eu aș fi îngropat asta cât mai adânc sub un preș” mă face să cred că ar trebui și eu să mă caut. Până să citesc la tine pe blog despre terapie, nu mi-a dat prin gând că asta ar fi o variantă! Mulţumesc!

    • Petronela Rotar 6 septembrie 2017 at 17:29

      ce îngropăm fermentează și explodează în feluri oribile, în situații de zi cu zi. eu am ales să nu (mai) fac asta. și acum sunt bine, am ieșit din scenariul de victimă, înțeleg ce a fost alegerea mea, știu să detectez mecanismele mele de protecție, zilnic mai scap de cîte ceva și sunt tot mai ușoară.

  4. Ionela 6 septembrie 2017 at 17:14 - Răspunde

    Bravo 👏 Petro, pentru puterea pe care o ai de a te pune fata in fata cu tine! Lasa oamenii care nu cunosc sa latre, ei nu sunt tu!

    • Petronela Rotar 6 septembrie 2017 at 17:30

      păi eu îi las, folosesc anumite lucruri ca pretexte pentru a explica celor care mă citesc cum stau lucrurile, în speranța că pot ajuta pe cine e pregătit. 🙂

  5. Alida 6 septembrie 2017 at 17:19 - Răspunde

    Ma regasesc intru totul in argumentatia ta. Multumesc din suflet ca vorbesti despre efectele terapiei si despre ce inseamna ea. As vrea sa inteleaga si mama mea. Fac terapie de 5 ani si m-am lovit de reactii de genul „dar ce, tu nu poti gandi pentru tine? de ce trebuie sa te duci la cineva sa-ti dea solutii” sau „gandesti prea mult, ia lucrurile ca atare, ce analizezi atat?”. Am incetat sa mai explic, sa ma explic.

    • Petronela Rotar 6 septembrie 2017 at 17:32

      păi nu avem cum să îi schimbăm pe cei din jur. important e să ne terminăm treaba pe care o avem cu noi însene. știu ce dureros e ca propria mamă să nu te înțeleagă și judece, însă, iată, și asta e ceva de acceptat și integrat tot în terapie.

  6. Dara 6 septembrie 2017 at 18:51 - Răspunde

    Din păcate există și orientări în terapie care sunt mai puțin eficiente, dar s-a mers cu ele traditional mai departe, desi nu sunt sustinute de studii, cam cum se merge cu homeopatia. Una dintre orientarile psihoterapeutilor dintre cele mai fundamentate pe studii este terapia cognitiv-comportamentala, unde pentru cele mai grave probleme se fac in medie 2 ani de terapie (pentru altele 12-20 de sedinte). Obiectivul este ca clientul sa devina propriul terapeut, dupa ce a aplicat de mai multe ori metodele CBT, le poate aplica si singur pe viitor. Sigur ca se mai pot face sedinte de intretinere si prevenire a recaderilor, dar in CBT clientul dobandeste niste skill-uri care ii permit sa nu ramana cu anii in terapie. Altfel ce sa zic, e o metoda de coping mai buna decat altele, dar ma indoiesc putin ca metoda de terapie aleasa ajunge la nivelul CBT daca-s necesari mai mult de 2 ani si jumatate sa zic, hai maxim 3 (daca nu vorbim de vreo boala psihiatrica gen schizofrenie, bipolara, la care terapia e adjuvant doar).

    • Irina 7 septembrie 2017 at 16:11

      Nici o terapie nu este un medicament universal pentru orice fel de boala. CBT se potriveste pentru anumite probleme, cum ar fi depresia si anxietatea (conform studiilor), altele sunt confirmate de alte studii ca functioneaza cu alte tipuri de terapii, cum ar fi cea de familie. Fiecare terapie are limitele ei si are persoanele ei cu care se potriveste. Daca unii oameni se pot vindeca in 2 ani, altii au nevoie de 4, in functie de personalitate si traumele pe care le are.

  7. Danciu Laura 6 septembrie 2017 at 20:37 - Răspunde

    Felicitări! Esti superba!

  8. Anne 6 septembrie 2017 at 21:23 - Răspunde

    Sora mea face terapie tranzactionala de sapte ani, are voci avizate, din domeniu, in jurul ei care o indreapta spre cognitiv comportamentala dar refuza vehement… ea viseaza la psihanaliza dar nu are bani de asa ceva… este clar ca nu o ajuta curentul ales, ce putem face noi, cei din familie sa o putem ajuta

    • Petronela Rotar 6 septembrie 2017 at 21:36

      Nu poți ajuta pe nimeni, dacă nu vrea să fie ajutat. Cînd va fi pregătită și se va lovi de nevoie, va alege singură ce e mai bine pentru ea.

  9. Pseudokynegetikos 6 septembrie 2017 at 22:28 - Răspunde

    Articol bun și inţelept și generos, dar…
    Dar unele lucruri mă nedumeresc. Mai întâi ideea e că terapia e SIngura Cale. Terapia e o cale modernă și adecvată culturii noastre contemporane, occidentale, dar e e ea Singura Șansă de a te împăca cu trecutul, a fi bine, „integrat”? Mi se pare o afirmaţie mult prea tare, mai ales că, două paragrafe mai sus, scrie că psihologul nu te face bine, te faci tu. E terpia singura cale pt toată lumea, de la burghezul upper middle class la ferentaristul zilier pe santier, de la americanul urban la siberianul de pe malul fluviului Amur? Și dacă nu e pt.toată lumea (cum bănuiesc), ceilalţi ce să facă, să dispere?

    Chiar orice posibilă critică la adresa ideii de terapie e o „rezistenţă”, un mecanism disfuncţional de defensă, de privit cu condescendență și înțelegere, dar care te tine departe de Cale? Terapia e invulnerabila la orice critica obiectiva?

    Apoi, ideea că, dacă nu faci terapie și nu-ţi rezolvi „bagajul”, n-ai cum să fii un părinte bun, pentru că transmiţi „rahatul”. O idee atât de periculoasă, pentru că e în acelasi timp foarte falsă și dăunătoare (vezi ideile tipul „mamei schizofrenigene”) dar si plauzibilă și cu un sâmbure de adevăr. Aici ar trebui să umblăm cu infinită delicatețe. Pentru că riscăm să spargem mult porţelan.

    Sunt nedumeriri autentice, sper sa nu fie considerate abuzuri deghizate in sfat.

    • Petronela Rotar 7 septembrie 2017 at 09:16

      pentru mine e singura cale. în jur, nu am văzut să funcționeze nimic altceva, sunt oameni care pretind că fac tot felul de practici spirituale, însă viețile lor și ei sunt praf, e evident că nu funcționează. eu vorbesc despre mine, ce știu eu și ce văd eu. cît despre faptul că transmitem rahatul nostru, e fapt dovedit științific, aici nu e loc de dezbatere. 🙂

    • Cetateanul Popescu 7 septembrie 2017 at 11:53

      @Pseudokynegetikos:

      Ceea ce voi spune este doar experienta mea, asa ca ia-o te rog doar ca o informatie si nu ca pe advar absolut.

      1. Terapia nu este singura cale, uneori nici macar cea mai buna, pentru lucruri mici. Asa cum pot trata o raceala cu ceaiuri si impachetari – si trece, pana la urma – poti rezolva probleme mici cu prietenii, cu un preot cu har, cu forumuri de pe Net. La echivalentul unei fracturi, insa, risti sa mergi impiedicat toata viata (cam aici sunt multi oameni, cred). Iar in caz de echivalent de boala fatala… adu-ti aminte de Madalina Manole, Chester Bennington sau Robin Williams.

      2. Terapia (de orice model) suporta critici; nu e Cuvantul Domnului, sa fie perfecta, fara gres, imuabila si ne-corectabila. In general, insa, in spatiul public zboara atat de multe prostii majore, imbecilitati si neadevaruri incat reflexului cuiva care se stie ce inseamna ea (adica un profesionist sau un practicant-client) e sa caute frica, obsesia sau complexul care – de obicei, desi nu intotdeauna – se exprima prin tampeniile debitate. In plus, there are thing you cannot un-see: precum asistentul unui magician de scena, nu mai poti sa nu vezi ce se ascunde sub manecile fracului si nu te mai lasi pacalit de decor.

      3. Asta cu transmiterea e o treaba grea. Pentru ca nu suntem obisnuiti, educati, sa intelegem legaturile puternice intre minte si corp si nici masura in care se extind consecintele unei minti ne-asezate. Citeste, te rog, orice despre transmiterea trans-generationala a traumei, despre epigenetica si modul *material, genetic* in care traumele inaintasilor influenteaza cat si cum se exprima genele in urmasi, despre psihoneuroimunologie si poate vei avea la dispozitie informatie care sa te ajute sa-ti re-construiesti parerea (si) in aceasta arie.

  10. Ana 6 septembrie 2017 at 22:37 - Răspunde

    Am un baietel de 2 ani. Acum un an am tipat prima data la el si i-am vazut privirea: rusine, umilinta, frica….. Am cautat in ziua urmatoare un terapeut care mi s-a potrivit manusa (noroc chior) si pot spune cu mana pe inima ca a fost cea mai buna decizie pe care o puteam lua. Copilul meu nu are nevoie de lucruri inutile, petreceri ridicole din care nu intelege nimic sau haine scumpe ci de o mama intreaga. Este cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata, sa scurm in jegul propriu dupa o noapte nedormita, fata in fata cu 80 cm de oglinda dar o fac pentru ca meritam amandoi asta! Daca ar fi sa dau un sfat nesolicitat (hehe): mergeti la terapie!!! Cu un copil mica care va impinge zilnic de la spate sa puneti mana pe sapa….merge chiar mai repede 🙂

  11. Ciprian 6 septembrie 2017 at 23:45 - Răspunde

    Din pacate sunt adepti/practicanti de cbt care aplica termeni economici/tehnici/mecanici (eficienta) lucrului cu psihicul si mai grav, fac aprecieri devalorizatoare la adresa unor scoli terapeutice pe care nu le inteleg si pe care si le ar dori desfintate ca fiind nestintifice…cine crede ca probleme psihice dezv in 10~20 de ani Se rezolva in 12~20 de ore de terapie, sa mearga la cbt..succes

  12. Mihaela 7 septembrie 2017 at 00:17 - Răspunde

    Eu am innebunit subit pe la 33 de ani si m-am apucat de terapie. Cat gunoi am scos, am descoperit , aruncat, inteles…Acum am 39, inca merg, mai rar, dar acum simt ca ” pe curat” notez chestii care ma fac mai priceputa la viata. M-am dus pentru o chestie, ma gandeam ca aia doare, dau din mine, primesc niste sfaturi si gata: plec curata ca apa de izvor. Gresit!! De cate ori nu am vrut sa renunt, ca era greu sa aflu atatea despre mine, de ce aveam defectiunile pe care le aveam…vroiam sa plec, sa le astup din nou in haul de unde tooot ieseau si sa ma prefac ca totul e ok. Terapeuta m-a ajutat si a avut rabdare si acum imi zice ca sunt bine si ca putem sa terminam. Acum simt ca ceea ce fac ma ajuta sa inteleg mai bine viata, omul, reactiile lui. Am devenit sensibila…simt altfel, parca le miros…Si imi place. Cand ma gandesc de unde am plecat si unde sunt acum, imi zic „Bravo!!”. Asa ca, Petronela : BRAVO! Si multumesc!

  13. Daniela 7 septembrie 2017 at 07:58 - Răspunde

    Felicitari Petronela pentru actul de curaj de a continua sa mergi la terapie si de a raspunde celor care gandesc altfel (adica celor care zic ca 3-5 sedinte de terapie te „vindeca”). Bravo Petronela!

  14. Ariada 7 septembrie 2017 at 08:43 - Răspunde

    Cum găsim un terapeut bun?

    • Petronela Rotar 7 septembrie 2017 at 09:14

      așa cum spuneam, nu există terapeut bun la modul general, ci cel care ți se potrivește ție. prin recomandări, dar mai ales încercat, văzut, rămas dacă se potrivește, plecat dacă nu, căutat altul.

  15. Ileana Carmen 7 septembrie 2017 at 14:21 - Răspunde

    Ileana
    7 septembrie 2017
    Interesant tot ce am citit si mai ales parereile voastre. Fiecare detine adevarul si are propria cale in viata. Din experienta mea, terapia m-a ajutat sa inteleg ceea ce pot schimba si a fost foarte bine deoarece, lucrand in prezent la vremea aceea, am putut sa imi creez viitorul. Si am intrerupt deoarece persista foarte tare intrebarea: am inteles dar nu stiu ce sa fac cu emotiile mele care tot in suflet sunt si dor foarte tare???!!!! Ceea ce nu stim noi sa facem fara sustinere si nu o face terapia, este sa ne curatam emotiile aferente traumelor traite in trecut. Una este sa intelegem si sa acceptam si alta este sa vindecam si sa acceptam. Drumul meu a fost: VINDECARE, apoi INTELEGERE si in final ACCEPTAREA!
    Multumesc,

  16. luiza 2 noiembrie 2017 at 11:18 - Răspunde

    am ajuns aici pe pagina asta pentru ca am simtit nevoie astazi sa te citesc. te citesc de mult timp, am citit despre divort, copii, terapie. am bagat la cap, te apreciez enorm de mult pentru putere, putere pentru orice, divort, pentru ca spui ce vrei si ce doresti si pentru ca cresti fetele minunat. am un baietel de 4 ani, pe care il iubesc ca pe ochii din cap. Acum 2 ani mi-a trecut fugitiv prin cap idea de divort…o doamne ce doare si gandul asta. a fost prima data cand l-am auzit pe sot ca ridica tonul la copil, nu a fost nimic grav doar ca am descoperit in el, in omul Acela bland, calm si cald o alta fata care m-a facut sa ma gandesc ca daca el este altfel.

    acum, dupa 2 ani de la primul gand la cuvantul care incepe cu D, aseara am avut o discutie serioasa cu el. sotul imi cere ACUM sa fac al doilea copil, pe care el si-l doreste cu orice pret. Eu nu mi-l doresc, asta si pentru ca primul a aparut neplanificat. Simt ca nu sunt pregatita pentur copilul 2, simt ca daca il fac pentru altii o sa ajung in pragul sinuciderii, simt ca daca il fac nu il doresc. Nu vreau sa ajung o acritura de femeie frustrata care nu a facut ce si-a dorit d ela viata. PLus ca e greu sa ai 2 copii si niciun ajutor. sotul refuza vehement bona, desi ne permitem, si imi cere sa imi dau demisia si sa stau acasa sa cresc copii. Nu sunt femeie de cariera, dar jobul pe care il am imi da independent financiara, o stare de bine si multumire. Vreau copilul 2 dar lamomentul potrivit, iar el nu intelege deloc ce este cu acel moment potrivit.

    Asa, ca m-am lungit. aseara a spus clar si raspicat ca vrea copil din nou, si ca daca nu vreau eu va merge la alta sa il faca. a durut rau de tot, atata de rau a durut. Poate a fost mania de moment si supararea. Dar eu ma simt vinovata ca nu ii pot oferi ce vrea. stiu ca am datoria sa imi cresc primul copil bine, cu iubire, dar nu pot acum sa am nr 2, nu pot, nu vreau.

    aseara m-am gandit la tine, la divort, la cat de puternnice sunt unele femei. m-am gandit la mine, daca divortez, daca voi putea fi puternica ca tine, daca voi putea creste un copil cu caracter puternic, fericit si implinit. m-am gandit la cat de frumos ti-ai refacut viata cu sotul tau. eu nu ma vad cu altcineva, pentru simplu fapt ca eu cred ca nimeni nu m-ar vrea divortata, cu un copil. nu sunt o femeie frumoasa, nu atrag atentia cu nimic cand intru in incapere. nu am cu ce sa „atrag” un barbat care sa ma vrea pentu ce sunt eu, nu pentru uterul meu.

    tot citesc articolele tale si nu pot sa ma minunez ce om puetrnic esti. gata, am terminat. daca ai ajuns aici inseamna ca nu te-am plictisit.

    • Petronela Rotar 2 noiembrie 2017 at 11:23

      știi, eu am ajuns să fiu puternică din frică. mi-a fost așa de frică mereu, încît nu am mai avut de ales.
      azi încerc să fiu puternică așa, ca alegere conștientă. iar fără terapie nu eram aici.

  17. anotimpuldespartirilor 1 decembrie 2017 at 03:16 - Răspunde

    Plang de cateva ore, imi deplang propriile dureri si ma gandeam ”oare sa ma mai duc la terapie?” si am dat cu ochii pe facebook de articolul dvs. E terapeutic, fiecare cuvant atat de sincer, de autentic. Multumesc! (sper ca nu suna gol si lipsit de sens)
    =

  18. Felicia 31 ianuarie 2018 at 10:46 - Răspunde

    M-ai pus pe gînduri serios. Am scris public despre durerea mea și m-a eliberat tipul acesta de vulnerabilitate. Doare, dar am adus lumină în locuri ascunse, nerecunoscute. De câteva zile mă gândesc să-mi caut un terapeut, să pot scoate tot afară.
    Am prins mai multă putere în ultimiul an și credeam că pot duce asta singură, dar tot o iau în derivă cumva – îmi stau chestii în gât și nu pot respira cum trebuie.
    Mă simt pregătită să mă confrunt și să-mi asum responsabilitatea.
    Apreciez curajul tău!
    Încă un lucru. Am primit și eu același sfat să las trecutul acolo, de ce-l mai scormonesc că nu face bine, să privesc la viitorul luminos.
    Numai că scormonind mă face să mă simt autentică, adevărată în acțiunile mele prezente.

  19. cu V de la Bogdan 2 februarie 2018 at 09:36 - Răspunde

    printre randuri la ce am citit, iese viul grai. Cine-si simte corpul interior, simte ceea ce spun. Felicitari si te salut omule viu si curajos. Ai ales sa traiesti in prezent in Acum si esti un observator constient si asumat.
    Bravo!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: