cei frumoși și cei buni & cîntec lin

2

Așa cum ziceam și zilele trecute, am rămas datoare să povestesc despre două cărți (între timp s-au făcut patru, dar o iau cătinel) citite și plăcute maxim luna asta.

Cu scrisul lui Cristian Fulaș am făcut cunoștință anul trecut, cînd am citit Fîșii de rușine, romanul lui despre care înțeleg că nu se mai găsește, din păcate, pe piață. Apare indisponibil peste tot, iar Cristian spune că nu vrea să-l reediteze. Mare păcat, căci este un roman excelent, care tratează o temă omniprezentă și omniascunsă în societatea noastră: dependența. Dacă îl găsiți, citiți-l neapărat.

Cei frumoși și cei buni este o carte diferită de ce găsisem în Fîșii. Cristian își exersează mai multe voci narative aici, toate extrem de izbutite și de vii, de tensionate, care te țin cu sufletul la gură. Cei frumoși și cei buni conține cinci proze cît se poate de diferite ca temă și stil, deși senzația mea a fost că scriitorul brodează cinci povești în jurul unei obsesii literare, aceleiași pe care o găsim diferit abordată și în roman: singurătatea. Sunt multe feluri de singurătate și autoiluzionare în cartea asta, iar proza care le condensează cel mai bine, din toate punctele de vedere, este Liniștea. O proză scrisă dintr-o singură frază, care nu îți dă voie să respiri aproape deloc, și care urmărește fluxul gîndurilor unei femei de 58 de ani, aflată de șapte ani pe patul de boală, boală care înseamnă paralizie combinată cu surzenie. Este un dialog intern continuu, unicul mod prin care pare să nu își piardă mințile: „Tot îți spun, tot îți spun că nimic nu seamănă și e o bătaie de joc viața asta, e un fel de teatru mut, ceva ce eu văd tot timpul și tu nu îți poți imagina, pentru că orice ai face, oricît de tare ai apăsa cu vreun lucru pe urechi pentru a înțelege cum sînt eu, nu ai cum imita zgomotul de fond care mă însoțește tot timpul și nici nu te poți măcar pune în pielea mea cînd totul țiuie, ferestrele, scaunele, podeaua, patul în care zac țiuie, lumina și întunericul țiuie, totul e un țiuit continuu și ascuțit, minute în șir care par secole, iar tu nu ai cum să pricepi așa ceva pentru că pur și simplu nu ți se întîmplă niciodată”.

Un cuplu aparent normal, o corporatistă de succes poreclită de subalterni, spre satisfacția ei, Satana, și soțul ei, un scriitor lipsit de succes, care ilustrează magistral și bolnav acest citat: „Poate tragicul azi nu mai ține de om. Poate ține de financiar”, o distopie ca o radiografie a sistemului social și politic în care trăim și noi, din plin, în care agenții au ca motto niște devize pe care ne este imposibil să nu le recunoaștem: „Orice rău făcut celorlalți e justificat; Tăcerea e cea mai bună armă, de preferat oricărei alte forme de violență; Numai noi putem prospera, restul trebuie să conlucreze pentru succesul nostru”, o poveste care îl are protagonist pe Giovanni, fost Ionel, ajuns în Italia pentru a face bani, pentru care plătește prețul unei crime, venită la pachet cu noaptea interioară, și, la final, o proză epistolară, o scrisoare ca o dare de seamă teoretică, în care-l recunoști pe Cristian Fulaș, teoreticianul: „Singurătatea nu e motiv de plîns, nu, hai să nu cădem în tragic, singurătatea aceasta nu este mai mult decît alegerea celui care nu înțelege lucrurile simple și palpabile, a celui care nu salută vecinii și nu participă la sărbători, a celui care, departe de a fi mort din punct de vedere social, a ales să ignore societatea și să o trateze ca pe ultima dintre necesități”.

O carte în care literatura rămîne fidelă lumii în care trăiește, în care scriitorul explorează umanul în derizoriul, patologicul și diformitățile lui imediate, al cărei titlu antifrastic ironizează cu tristețe însuși cotidianul pe care-l trăim, de cele mai multe ori inconștient, fiecare dintre noi. O carte foarte bine scrisă, pe care o recomand tuturor celor care vor să descopere (sau redescopere) o voce tot mai puternică a literaturii române. O găsiți de cumpărat aici, la prețul infim de 24 de lei, și spun infim pentru că știu cît de puțin ajunge din prețul ăsta la autor, în cazul de față Cristian Fulaș, care este și un traducător excelent, de asemenea foarte prost plătit, și mi-e ciudă de mor că una dintre cele mai frumoase și nobile munci din lumea asta este atît de îngrozitor de prost plătită. Așa că dacă vreți să prospere cultura românească, cumpărați cărțile autorilor voștri preferați, dați o șansă celor pe care nu i-ați citit încă, plătiți bilete la teatru, la filmele românești.

 

Nu întîmplător am citit aceste două cărți una după cealaltă. Într-o discuție pe care am avut-o cu Cristian despre cărțile noastre, el mi-a zis că Orbi îi amintește de Cîntec lin al Leilei Slimani. De altfel, a și scris pe Facebook că, citez, e imposibil să îți fi plăcut „Chanson Douce” de Leila Slimani și să nu-ți placă „Orbi”, simțul meu literar îmi spune că așa ceva e pur și simplu inadmisibil. Evident că am cumpărat imediat cartea și am început să o citesc, curioasă la culme de acest roman care era premiat cu prestigiosul Goncourt în 2016, dar și neîncrezătoare că o carte scrisă de mine ar putea semăna în vreun fel cu o carte premiată Goncourt. Sigur că eu nu îmi pot evalua scrisul în mod obiectiv, mai ales că relația mea cu propriul scris este una profund schizoidă, însă mă aflam undeva pe la mijlocul lecturii, noaptea, tîrziu, cînd mi-am dat seama că experimentez, citind, senzațiile pe care îmi spun oamenii că le experimentează citindu-mi cartea. Iar ăsta e singurul punct comun pe care l-am găsit eu. Sigur, și scrisul precis, fără înflorituri, aproape cinematografic al cărții, mi-a aminit cumva de felul în care am încercat să scriu eu însămi Orbi. (M-am gîndit să nu amintesc despre legătura asta pe care a făcut-o Cristian între cele două cărți, ca nu cumva să sune a laudă, însă apoi mi-am dat seama că este ipocrit și nesincer din partea mea, că ar fi culmea modestiei, așa că am scris exact cum mi-a venit.)

Cîntec lin este o carte care te tulbură profund. De la primele propoziții: Bebelușul a murit. Nu a fost nevoie decît de cîteva secunde. Ai spune că e periculos pentru un scriitor să înceapă o carte cu deznodămîntul (de fapt, așa am făcut și eu, dacă stau să mă gîndesc), însă, deși știi de la început ce tragedie cumplită s-a abătut asupra lui Paul și Myriam Masse, nu poți lăsa, pur și simplu, cartea din mînă, din nevoia de a ști cum anume s-a putut ajunge aici. Povestea evoluează pe două planuri, lăsîndu-te să intri în intimitatea a două lumi diferite, cea casnică și normală, cu frustrările și nefericirile ei, dar și cu satisfacțiile obișnuite unei vieți de familie mic-burgheză din Paris, în care apar doi copii și dau lumea celor doi părinți peste cap, și cea progresiv bolnavă a bonei Louise, care vine ca un act providențial în viața celor doi, pentru a-i salva și a restaura ordinea și bunăstarea psihică în universul lor răsturnat de proaspeți părinți.

Louise pare și este luată drept bona perfectă. Aparent, își construiește o relație minunată cu cei doi copii, pe care îi asimilează foarte repede ca fiind aproape ai săi. Face curat în casă, gătește, nu se supără, ba se bucură, cînd părinții întîrzie de la joburile care îi țin ocupați. În foarte scurt timp devine indispensabilă, își creează un loc al său în apartamentul și așa mic al soților Masse, de unde își lăbărțează, progresiv și imperceptibil, influența, pînă la a le controla viețile în cele mai mici detalii. Comoditatea, dar și absența îndelungată din viața copiilor, a celor doi părinți ocupați să-și construiască și cariere, odată problema procreării rezolvată, îi fac pe Paul și Myriam să nu dea importanță semnelor pe care le dă bona că ceva nu ar fi în regulă cu ea. Deși încep să vadă crăpăturile din costumul de perfecțiune cu care o îmbrăcaseră la început, nu-și pot imagina că cei doi copii se află în mîinile unei femei psihotice, care simte nevoia patologică să controleze destinul familiei care a adoptat-o. Louise are nevoie să fie necesară, indispensabilă, așa că de fiecare dată cînd familia are un plan – un weekend, o vacanță – care nu o include, se simte abandonată pînă la halucinație. Cînd și cel mic se apropie de vîrsta la care ar trebui să meargă la grădiniță, lăsînd-o fără scop, în timp ce pe fundal viața personală se prăbușește tot mai abitir (e îngropată în datorii la stat, gata să fie dată afară din camera cu chirie unde locuiește, fiica a părăsit-o de mult și bănuiește, cu răceală impersonală, că a murit), Louise ticluiește un plan care să o înfigă și mai adînc în burta apartamentului familiei Masse: un nou bebeluș care să fie numai al ei, care să îi restabilească poziția de ființă indispensabilă. Încearcă diverse tertipuri ca să îi lase pe cei doi soți singuri, imaginîndu-și că așa Myriam va rămîne însărcinată, urmărește obsesiv menstrele care nu se opresc ale tinerei femei, pentru ca apoi să îi vadă ca responsabili pentru neîmplinirea planului ei pe cei doi copii, din cauza cărora mama și tata sunt prea obosiți ca să mai poată face dragoste și procrea bebelușul de care are Louise atîta nevoie ca să își găsească echilibrul. De aici pînă la crimă mai e un pas foarte mic.

Pare o lectură facilă, doar 170 de pagini, scrise cu precizie de chirurg, însă e ca o lovitură în plexul solar, în urma căreia resimți fizic și durerea, și senzația de vomă, și revolta, și spaima. Nu știu cu ce stomac aș fi digerat cartea asta dacă aveam copii mici și bonă.

Unul dintre fragmentele acestei povești excelent conduse de la cap la coadă, care m-a făcut să mă chircesc în mine de durere, se află la finalul cărții:

„L-a trimis pe locotenentul Verdier la Gara de Nord ca să-ș aștepte pe Paul, care se întorcea din călătorie. El va ști cum să-l ia, s-a gîndit ea. E un bărbat cu experiență, va găsi cuvintele, va reuși să-l liniștească. Locotenentul a ajuns foarte devreme. S-a așezat undeva ca să nu stea în curent și a privit trenurile sosind. Simțea nevoia să fumeze. (…) Apoi trenul de Londra a sosit. Locotenentul Verdier ar fi putut să aștepte la coborîrea din vagonul în care călătorea Paul, dar a preferat să rămînă la capătul peronului. L-a privit venind către el pe tatăl care era de acum orfan, cu căștile pe urechi și o geantă mică în mînă. Nu s-a dus în întîmpinarea lui. Voia să-i mai lase cîteva minute. Cîteva secunde înainte să-l abandoneze într-o noapte interminabilă. Polițistul i-a arătat insigna. I-a cerut să-l urmeze și Paul a crezut întîi că e o greșeală.”

Este unul dintre cele mai bune romane citite în ultima vreme, îl foarte recomand, de asemenea. Eu l-am cumpărat de aici, costă 29 de lei.

2 COMENTARII

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.