ce mai văd și mai citesc

Ana, mon amour (o interpretare)

Am fost să vedem Ana, mon amour. Bărbatu-meu îmi zisese că ăsta e film din ăla de-al meu după trailer, însă abia ajunși în sală mi-am dat seama cîtă dreptate are. Ana, mon amour este radiografia unei relații tipice pentru zilele și societatea noastră. Mi-a plăcut extrem de mult, e de departe cel mai bun film românesc pe care l-am văzut de ceva vreme, are un super scenariu și e foarte bine realizat. De fapt, e atît de bine realizat și de realist, încît majoritatea celor aflați în sală au fost șocați și au simțit nevoia să rîdă ori de cîte ori au văzut un sfîrc sau un floc, că deh, rîdem de ceea ce ne este rușine, ori noi am fost educați că trupul și sexul sunt rușinoase. Nu m-au mirat reacțiile, dar m-au enervat, așa cum mă enervez de fiecare dată la cinema cînd oamenii ajung să se uite la filme pe care nu le înțeleg și deranjează pe ăia care chiar își doresc să le vadă. Iar pe ecran nu era nimic porno sau sexy, erau doar scene foarte bine filmate și realiste ale intimității unui cuplu de oameni obișnuiți, nici prea-prea, nici foarte-foarte, care se iubeau, [...]

De | 2017-10-11T23:35:22+00:00 10 martie, 2017|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , , |23 Comentarii

la pazza gioia

Aseară am văzut filmul ăsta. Cu nesaț l-am văzut. La început m-a dus cu gîndul la Girl, interrupted, însă personajele sunt atît de diferite încît am uitat curînd asocierea. Un film foarte bine scris, foarte bine realizat, foarte bine jucat. L-am urmărit cu inima bătînd mai tare, dar nu mi-am dat seama ce efect are asupra mea decît abia cînd s-a terminat de tot. Cînd a început să curgă genericul de final i-am spus lui bărbatu-meu: mie mi-au plăcut foarte mult femeile astea și am izbucnit într-un plîns care a ținut o oră încheiată. Fără să (îi) pot explica măcar de ce anume plîng așa de rău. Poate pentru că de cînd eram foarte mică am crezut că voi sfîrși nebună sau că deja sunt. Poate pentru că și eu m-am născut tristă și obosită. Pentru că viața și lumea sunt atît de nedrepte și greșite încît nebunii sunt mai lucizi și vii și autentici și onești decît tot restul celor „normali” la un loc, care se mint și joacă spectacole mai grotești decît cele ale nebunilor. Pentru că îmi plac oamenii care par că duc în spatele lor toată greutatea lumii ăsteia tragice. Pentru că femeile astea două sunt atît [...]

De | 2017-10-11T23:45:31+00:00 28 decembrie, 2016|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , |6 Comentarii

de ce nu mă uit la game of thrones

Io nu văzusem niciun episod din Game of Thrones, exact ca în meme-ul ăsta de circulă pe net. Că nu m-a atras niciodată prea tare genul. Dar am devenit curioasă, de cînd cu isteria asta. Așa că văzui două, alea în care muri Ion Omăt și unul în care era spînzurată o fetiță sub ochii părinților, în detalii oripilante, și mă lămurii. Nu s-a schimbat nimic, înainte omul se ducea să stea în tribune să vadă violență și sînge și moarte de dragul entertaimentului, acum se uită la serialul ăsta. Dați-i pîine și circ. Circul să fie neapărat cu multă violență, să uite ce viață de vierme duce, de fapt. M-am gîndit la istoricul gustului omului pentru sînge. Undeva în anii 300 ÎH, stăpînii Romei aruncau în arene primii gladiatori și luau ființă cele mai violente, crude și sîngeroase jocuri din lume, care au consumat, vreme de peste șase secole, oameni și animale laolaltă într-un masacru de proporțiile unor genocide, în scopul de a satisface pofta bolnavă a spectatorilor excitați de mirosul valurilor de sînge care inundau arenele și de puterea morbidă de a decide asupra vieții cuiva. Dintr-o anume perspectivă, nu s-a schimbat mare lucru. Există încă locuri în lume unde este legal să [...]

fiul cel bun

Există cărți care mă tulbură în adîncul ființei mele, readuc la suprafață dureri, gînduri, amintiri reprimate, îngenuncheate. Citisem într-un interviu al lui Pascal Bruckner - unul dintre autorii a cărui operă am citit-o integral, ba unele cărți de mai multe ori, că i-a fost foarte greu să scrie asumat autobiografic în loc să se ascundă în spatele personajelor romanelor lui de ficțiune. Știam că mă va marca lectura, căci Fiul cel bun este o carte despre relația cu tatăl lui, un tată tiranic, nazist, crud, asemănător în multe feluri propriului meu tată. Am parcurs cartea cu noduri în gît. Pascal a așteptat 63 de ani și moartea tatălui lui ca să poată intra în haznaua aia. L-a iertat din oboseală, cum spune, pe bătrînul tiran, antisemit, xenofob, agresiv, căruia bătrînețea nu i-a adus decît un plus de amărăciune și răutate, la fel ca tatălui meu. Am eu o teorie, că, de fapt, nimic din ceea ce ne afectează esențial, în miezul ființei noastre, nu trece. Niciodată. Oricîtă terapie am face, oricîte cercuri și tipare am rupe, rămînem tributari traumelor noastre, pînă la capătul vieții. Niciodată durerea nu trece de tot, niciodată nu neușim să ne refacem pe noi înșine în [...]

De | 2017-08-14T16:07:25+00:00 17 iunie, 2015|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |11 Comentarii