ce mai văd și mai citesc

spulberatic

Pe Anca Vieru o știu de cînd am lansat la Brașov, împreună cu Mihail Vakulovski, prima ei carte de proză scurtă, Felii de lămîie. Văzusem că tocmai a scos un roman și mă întrebam ce nume e ăsta, Spulberatic, despre ce ar putea fi vorba într-o carte care se cheamă așa. Apoi Mihail m-a rugat să o lansăm și pe asta, așa că am lăsat ce citeam să citesc romanul Ancăi. Care m-a prins de la primele pagini. L-am citit în două zile, pe unde am apucat, eram foarte curioasă cum duce narațiunea pînă la capăt. Mi-a plăcut foarte mult. S-a scris mult pe tema comunismului, epocii de aur, din toate pozițiile. Într-o vreme, eram sastisită de literatura și cinematografia care părea să nu mai reușească să găsească alt filon de inspirație. Romanul Ancăi, deși se petrece pe jumătate în epoca aia, nu este însă o carte despre epoca de aur. Ci este cartea unui destin neliniștit și a unor mari, îngrozitoare absențe, care își lasă grav amprenta asupra celor din jur. Povestea este țesută din patru perspective, care încearcă să reflecte cît mai obiectiv personajul principal, Tiberiu Vreme, un inginer frămîntatde un trecut pe care nu-l cunoaște, care i-a [...]

De |2018-10-04T15:41:16+00:0018 iunie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , |1 Comentariu

grădina de sticlă și niște miniaturi

Cît de mult mi-a plăcut Vara în care mama a avut ochii verzi am tot spus în diverse contexte, imediat după ce a apărut. Am tot recomandat-o, iar cînd a început să fie premiată, m-am bucurat din inimă, m-am temut că va fi trecută cu vederea. A meritat cu vîrf și îndesat toate nominalizările și premiile luate. E o carte foarte frumoasă, crudă și frumoasă, care amintește de o altă carte la fel de crudă și frumoasă, De ce fierbe copilul în mămăligă, a Aglayiei Veteranyi. Dacă nu le-ați citit pe niciuna încă, e musai. Știam de la Tatiana că scrie al doilea roman, pe care l-am așteptat cu sufletul la gură și cu teamă, recunosc, însă ea tot zicea că mai are de lucru, că nu e mulțumită etc. Apoi a apărut.   Am luat cu mine cartea într-un colț de rai unde am fost să lucrez vreme de trei zile și am citit-o dintr-o suflare, într-o grădină unde se auzeau doar greierii și foșnetul ierbii. Îmi era teamă de ea, știam deja că va fi o carte la fel de crudă precum Vara, însă mă înșelasem, este peste. Eu nu am fost niciodată la Chișinău. Pînă am [...]

fîșii de rușine

Într-un top realizat de OMS în privința alcoolului consumat pe cap de locuitor, România ocupă locul 5 la nivel mondial, imediat după Rusia. Personal, nu am întîlnit pe nimeni pînă acum care să nu fi avut minimum un alcoolic în familie, bunicul, tata, unchiul, fratele, uneori chiar mama sau bunica. Un alcoolic nu rămîne niciodată singur într-o familie, arată statisticile și teoriile psihologice, el este urmat și de al doilea, și de al treilea, de obicei. De curînd, într-un grup cu multe femei, cineva a spus: nu suport bărbații care beau. În cor, i s-au alăturat alte zece, spunînd același lucru. Noi, femeile, nu suportăm bărbații care beau, fiindcă asta ne amintește de tata, de bunicul, de unchiul, de mama, ne amintește de abuz, de codependență. Despre dependenți vorbim peiorativ: bețivul ăla, alcoolicul ăla, ratatul ăla, distrusul ăla. Punem dispreț în ton. Punem superioritate. Mai rar, milă, care e un eufemism tot pentru superioritate. Nu știm și nici nu ne interesează lupta, greul, boala teribilă cu care se luptă dependentul. Nu ne explică nimeni ce boală îngrozitoare, pe viață, e dependența. Nu ne explică nimeni că e boală, măcar. Suntem convinși că dependentul bea fiindcă îi place, ar putea să [...]

patru cărți mișto

Sunt fan distopii. Am citit tot ce mi-a picat în mînă, însă ratasem Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, așa că am luat-o anul trecut de la un tîrg, căci a fost reeditată. (Bine, nu am citit încă nici Povestea slujitoarei, fiindcă mă uit la serial și nu pot să citesc cartea în timp ce, ori o citeam înainte, ori o voi citi după.)   Nu m-am decis încă dacă e distopie sau utopie. Poate e o utopie distopică. Fiindcă uneori mi-ar plăcea să trăiesc sau să beneficiez de o parte dintre facilitățile minunatei lumi noi. O lume în care fericirea devine obligatorie, în care istoria s-a oprit fiindcă oamenii sunt mulțumiți și ținuți constant ocupați, condiționați în așa fel încît să le fie permanent bine. Sigur, e disonantă povestea asta cu condiționarea, mai ales atunci cînd ea se întîmplă atît de flagrant ca în lumea nouă a lui Huxley, prin hipnopedie, cu mesaje subliminale care le sunt inoculate permanent umanoizilor, în funcție de casta din care fac parte. Fiindcă acum, în perioada după Ford (da, producătorul de automobile), oamenii nu mai procreează, sunt creați și condiționați de la început din ce categorie să facă parte: Alpha, [...]

De |2018-10-13T16:50:32+00:007 mai, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |0 Comentarii

la răsărit de Eden și niște crai (de Curte Veche)

Steinbeck este unul dintre autorii mei preferați, iar asta înseamnă la mine să citesc tot ce a scris, însă dozat, să-mi ajungă. Din fericire, a scris vreo 27 de cărți, așa că îmi mai rămîn. Straniu pentru mine, însă, deși am citit aproape toate cărțile lui mari deja, nu pot spune dacă mi-a plăcut mai tare Fructele mîniei (despre care am scris aici), Șoareci și oameni sau La răsărit de eden, într-atît de tare mi-au plăcut toate. Steinbeck zicea despre cartea asta așa: scriu această carte pentru băieții mei... Le voi istorisi una dintre cele mai mărețe povești, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine și rău, despre putere și nevolnicie, despre iubire și ura, despre frumusețe și hidoșenie... este singura carte pe care am scris-o vreodată. Am citit-o în două zile, mai exact pe drumul cu trenul Brașov-Galați și retur, cînd am avut la dispoziție aproximativ 18 ore de citit, lucru pe care numai CFR-ul cel lent și fără legături directe ți-l poate oferi, căci cum altfel aș fi avut eu vreme să parcurg 780 de pagini? Ce am găsit eu fascinant în cartea asta, dincolo de cele știute deja (faptul că stăpînește impecabil o [...]

De |2018-10-04T15:44:58+00:0017 aprilie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , |2 Comentarii

muza

În toamnă eram la un tîrg de carte de aici, din Brașov, unde am auzit-o pe Denisa Comănescu recomandînd cartea asta, așa că mi-am luat-o imediat. Nu îmi amintesc să fi citit vreo carte din colecția Raftul Denisei care să nu îmi placă. I-a venit rîndul abia acum, însă a fost o lectură exact atît de bună pe cît mă așteptam. Aș vrea să fac un mic desclaimer acum: eu scriu pe blog despre cărțile pe care le citesc și îmi plac (despre cele care nu cred că merită recomandate nu scriu, mă oftic doar că am pierdut vremea) din dorința de a le împărtăși cu voi. Nu fac recenzii, cronici, cu atît mai puțin critică literară, sunt doar un cititor împătimit încă de cînd aveam 6 ani, și scriu subiectiv și personal despre cărțile care consider că merită să ajungă în cît mai multe mîini. Muza, de Jessie Burton, este în mod clar una dintre ele. E o carte care m-a prins foarte repede și atît de tare încît, într-una dintre nopți cînd, obosită de toate cele, am lăsat-o din mîini și am adormit, am visat că înțeleg legăturile din carte pe care autoarea le întrețese excelent, doar că [...]