ce mai văd și mai citesc

am citit Sapiens și m-a pus la locul meu

  Mie nu mi-a plăcut istoria la școală. Cînd a învățat fie-mea pentru bac la istorie, mi-am amintit și de ce: era doar o înșiruire anostă de date și evenimente care nu păreau să mă privească și care trebuiau memorate papagalicește. Nimeni, niciodată nu mi-a spus istoria ca pe o poveste la școală. M-am și mirat cînd am dat de primele romane sau filme istorice că istoria poate fi atît de faină. M-am apucat de Sapiens fără să știu la ce să mă aștept și m-a prins de la prima pagină. Atît de tare că după fiecare capitol îi povesteam lui bărbatu-meu, fascinată, de aproape nu mai are nevoie să o citească și el. Ceea ce nu voi face și cu domniile voastre. Am văzut la un moment dat un film care pleca cu imaginile de undeva de pe pămînt, dădea zoom-out, ieșea din galaxie, se ducea hăăăt în univers, pînă unde pămîntul nu mai conta nici măcar ca particulă infinitezimală. Îmi amintesc senzația de călcîi de furnică pe care am avut-o urmărindu-l, cu interesele mele de călcîi de furnică care se crede important. Asta am pățit și citind Sapiens: m-a pus la locul meu rapid. Și tare faină e [...]

De | 2018-07-06T20:39:47+00:00 6 iulie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , , |2 Comentarii

spulberatic

Pe Anca Vieru o știu de cînd am lansat la Brașov, împreună cu Mihail Vakulovski, prima ei carte de proză scurtă, Felii de lămîie. Văzusem că tocmai a scos un roman și mă întrebam ce nume e ăsta, Spulberatic, despre ce ar putea fi vorba într-o carte care se cheamă așa. Apoi Mihail m-a rugat să o lansăm și pe asta, așa că am lăsat ce citeam să citesc romanul Ancăi. Care m-a prins de la primele pagini. L-am citit în două zile, pe unde am apucat, eram foarte curioasă cum duce narațiunea pînă la capăt. Mi-a plăcut foarte mult. S-a scris mult pe tema comunismului, epocii de aur, din toate pozițiile. Într-o vreme, eram sastisită de literatura și cinematografia care părea să nu mai reușească să găsească alt filon de inspirație. Romanul Ancăi, deși se petrece pe jumătate în epoca aia, nu este însă o carte despre epoca de aur. Ci este cartea unui destin neliniștit și a unor mari, îngrozitoare absențe, care își lasă grav amprenta asupra celor din jur. Povestea este țesută din patru perspective, care încearcă să reflecte cît mai obiectiv personajul principal, Tiberiu Vreme, un inginer frămîntatde un trecut pe care nu-l cunoaște, care i-a [...]

De | 2018-06-18T09:41:56+00:00 18 iunie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , |1 comentariu

grădina de sticlă și niște miniaturi

Cît de mult mi-a plăcut Vara în care mama a avut ochii verzi am tot spus în diverse contexte, imediat după ce a apărut. Am tot recomandat-o, iar cînd a început să fie premiată, m-am bucurat din inimă, m-am temut că va fi trecută cu vederea. A meritat cu vîrf și îndesat toate nominalizările și premiile luate. E o carte foarte frumoasă, crudă și frumoasă, care amintește de o altă carte la fel de crudă și frumoasă, De ce fierbe copilul în mămăligă, a Aglayiei Veteranyi. Dacă nu le-ați citit pe niciuna încă, e musai. Știam de la Tatiana că scrie al doilea roman, pe care l-am așteptat cu sufletul la gură și cu teamă, recunosc, însă ea tot zicea că mai are de lucru, că nu e mulțumită etc. Apoi a apărut. Am luat cu mine cartea într-un colț de rai unde am fost să lucrez vreme de trei zile și am citit-o dintr-o suflare, într-o grădină unde se auzeau doar greierii și foșnetul ierbii. Îmi era teamă de ea, știam deja că va fi o carte la fel de crudă precum Vara, însă mă înșelasem, este peste. Eu nu am fost niciodată la Chișinău. Pînă am citit Grădina [...]

fîșii de rușine

Într-un top realizat de OMS în privința alcoolului consumat pe cap de locuitor, România ocupă locul 5 la nivel mondial, imediat după Rusia. Personal, nu am întîlnit pe nimeni pînă acum care să nu fi avut minimum un alcoolic în familie, bunicul, tata, unchiul, fratele, uneori chiar mama sau bunica. Un alcoolic nu rămîne niciodată singur într-o familie, arată statisticile și teoriile psihologice, el este urmat și de al doilea, și de al treilea, de obicei. De curînd, într-un grup cu multe femei, cineva a spus: nu suport bărbații care beau. În cor, i s-au alăturat alte zece, spunînd același lucru. Noi, femeile, nu suportăm bărbații care beau, fiindcă asta ne amintește de tata, de bunicul, de unchiul, de mama, ne amintește de abuz, de codependență. Despre dependenți vorbim peiorativ: bețivul ăla, alcoolicul ăla, ratatul ăla, distrusul ăla. Punem dispreț în ton. Punem superioritate. Mai rar, milă, care e un eufemism tot pentru superioritate. Nu știm și nici nu ne interesează lupta, greul, boala teribilă cu care se luptă dependentul. Nu ne explică nimeni ce boală îngrozitoare, pe viață, e dependența. Nu ne explică nimeni că e boală, măcar. Suntem convinși că dependentul bea fiindcă îi place, ar putea să [...]