ce citesc și am mai citit

Mi-am propus să îmi fac un obicei de a scrie cîteva rînduri despre cărțile pe care le citesc și care îmi plac. Se mai întîmplă să citesc (nu întotdeauna să le și termin) și cărți pe care nu le-aș recomanda, așa că pe acelea le trec sub tăcere. Am fost extrem de plăcut impresionată să văd că oamenii iau de bune recomandările mele, primesc mesaje sau fotografii cu ele, le văd pe Facebook, mă bucur tare, cred că una dintre cele mai importante bucurii care trebuie împărtășite este bucuria cititului.

Încep cu o carte care, vorba autorului, m-a terciuit și despre care îmi vine tare greu să scriu din două motive, de altfel foarte prezente în carte: sunt prea căzută în admirație pentru carte și scriitorul-om din spatele ei (unul dintre puținele cazuri în contemporaneitate în care cele două se suprapun & nu se află în disonanță), iar al doilea este acela că Jurnalul lui Radu Vancu, că despre această carte e vorba, mi-a accentuat infinit senzația de impostură. Fiindcă Radu Vancu, așa cum spune el însuși că l-ar fi numit Șerban Foarță, este un cărturar autentic, iar asta se poate observa din plin în obsesia livrescului care străbate întreg jurnalul său. De fapt, sunt mai multe obsesii împletite subtil și armonios, iar pe cîteva eu una le-am luat foarte personal, fiindcă au atins răni de-ale mele. Izvorît din groaza că nu mai poate scrie poezie, Jurnalul este un lung poem, de fapt, impregnat de calofilie, ca să fac iar referire la un cuvînt care apare obsesiv în Jurnal. Spaimă neîntemeiată (din fericire, precum și cea legată de posibilitatea unui cancer), căci poetul cu creier gigantic (așa îi spune într-o dimineață, aflăm dintr-o notație, Sebastian, fiul său, una dintre cele mai gingașe și spumoase obsesii ale diaristicii lui Vancu) își regăsește vocea și reușește să scrie Cantosurile domestice la 4 A.M. Obsesia suicidului și a morții revine cu multă putere și aici, iar pasajele în care Radu vorbește despre el însuși ca adolescent care și-a găsit tatăl spînzurat, despre alcoolism, despre propriile tendințe suicidare suspendate complet la apariția lui Sebastian (Sabato vorbea despre faptul că a trăit dorindu-și să se sinucidă în fiecare zi, dar nu a făcut-o de dragul familiei, supraviețuindu-le astfel fiului și soției, pare-mi-se, și atingînd aproape o sută de ani) sunt de o frumusețe teribilă. Suntem, se pare, mulți suicidari ratați, părinți dedicați, trăind ca în poveste, cu un ochi care rîde și unul care plînge, mereu. Sunt multe de spus despre cartea asta, însă unul dintre cele mai importante este acela că, dincolo de frumusețea lui stilistică, de utilitatea lui ca instrument de cunoaștere a generației douămiiste, este o carte care dezvăluie un om eminamente bun, iar cine îl cunoaște pe Radu (eu am bucuria & onoarea acestea) știe că despre sine vorbește atunci cînd spune că miza adevărată nu este inteligența, fiindcă inteligența e supraestimată, inteligenți pot fi toți proștii, ci bunătatea. Iar asta (nu doar inteligența, talentul și erudiția) îi reușește lui Radu nemijlocit. Am făcut nenumărate sublinieri și notații la care voi reveni, este în mod clar una dintre cărțile care m-au marcat puternic, la fel ca Jurnalele lui Mihail Sebastian sau Radu Petrescu, cu care Radu nu îndrăznește să se compare, însă este în mod evident comparabil.

19 martie. Să demonstrezi că ești, totuși, posibil. Cam ăsta e sensul scrisului oricui. E o miză absolut imbecilă, chiar și la cei geniali. Și înțeleg de ce unii au putut spune că omul care scrie e, din capul locului, distrus. De fapt, singura rațiune pentru care ar trebui să scrii ar fi aceea de a demonstra că ești, totuși, imposibil.

Extinderea domeniului luptei este singura carte a lui Michel Houellbecq pe care o ratasem, am recuperat acum. Primul lui roman, care înglobează în germene, idei pe care le va dezvolta apoi în marile lui cărți: alienarea, însingurarea într-o lume suprapopulată, lipsa sensului și perspectivei. Povestea este a unui tînăr informatician plictisit și deprimat, care nu se regăsește în niciun aspect al vieții contemporane: munca nu îl mai stimulează, viață socială nu are, sentimentală – nici atît.

E limpede, îmi spuneam, în societăţile noastre sexul reprezintă un al doilea sistem de diferenţiere, total independent de ban. Unii fac dragoste în fiecare zi; alţii de cinci-şase ori într-o viaţă sau niciodată. Unii fac dragoste cu zeci de femei; alţii cu niciuna. E ceea ce se cheamă “legea pieţei”. Într-un sistem economic în care concedierea este prohibită, toţi izbutesc, mai mult sau mai puţin, să-şi găsească un loc. Într-un sistem sexual în care adulterul este prohibit, toţi izbutesc, de bine de rău, să-şi găsească un tovarăş de pat. Într-un sistem economic sută la sută liberal, unii adună averi uriaşe; altii lâncezesc în şomaj şi mizerie. Într-un sistem sexual sută la sută liberal, unii au o viaţă erotică variată şi pasionantă; alţii sunt condamnaţi la masturbare si singurătate. Liberalismul economic reprezintă extinderea domeniului luptei, extinderea sa la toate vârstele vieţii şi la toate clasele societăţii. 

Pe Elena Ferrante am ocolit-o o vreme. Știam despre autoare că scrie sub pseudonim, că e bestseller internațional și că a făcut o avere de milioane din cărți, că nimeni nu știe cine este, îmi tot căzuse sub ochi tetralogia napolitană, însă, deși italienii mă fascinează dintotdeauna cel mai mult dintre popoarele europene, nu am simțit să mă apropii de ea, dintr-o prejudecată stupidă (aceeași care mă afectează și pe mine, păstrînd proporțiile, firește) că nu are cum fi atît de bună dacă e așa de citită de toată lumea. Yeah, cam așa se manifestă în toată splendoarea și ironia ei grotescă disonanța mea cognitivă. În plus, titlul primei cărți din tetralogie, Prietena mea genială, mi se părea că e titlu de chick-lit. M-am înșelat amarnic, firește. Am terminat în Grecia Prietena mea genială și am descoperit o povestitoare excelentă și o lume fascinantă. Un bildungsroman la dublu, o prietenie marcată de toate semnele timpului și locului în care se întîmplă (o suburbie a orașului Napoli impregnată de sărăcie, violență, dorință de căpătuire), o istorie a două fetițe-femei pe care vrei să o parcurgi mai departe. O să citesc, cu siguranță, și celelalte trei volume ale tetralogiei, însă acum m-am înhămat la O viață măruntă și m-a prins tare, așa că abia după ce o voi termina le voi lua și pe celelalte. Morala ar fi să nu faceți ca mine…

Tu pierzi încă vremea cu lucrurile astea, Lenu? Noi zburăm peste o minge de foc. Partea care s-a răcit plutește pe lavă. Pe această parte construim blocurile, podurile și străzile. Din cînd în cînd, lava iese din Vezuviu sau provoacă un cutremur care distruge totul. Există microbi peste tot care te fac să te îmbolnăvești și să mori. Există războaiele. În jurul nostru e o sărăcie care ne face pe toți răi. În fiecare secundă se poate întîmpla ceva care să te facă să suferi în așa fel încît nu-ți ajung niciodată lacrimile. Și tu ce faci? Un curs teologic în care te chinui să înțelegi ce este Sfîntul Duh? Las-o baltă, Diavolul este cel care a inventat lumea, nu Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. Vrei să vezi șiragul de perle pe care mi l-a dăruit Stefano?

Pe fundal, recitesc și Goethe, Suferințele tînărului Werther, mereu fac asta, reiau cărți cu mintea de acum pentru a descoperi ce am pierdut la lecturi de tinerețe, am găsit un volum delicios al lui Mircea Cărtărescu de poezie apărut în 2010, Nimic, cuprinde poezii de tinerețe, mi-a amintit de propria-mi adolescență cînd mă hrăneam cu poezia și proza lui și m-am apucat să citesc Psihanaliza basmelor a lui Bruno Bettelheim, care îmi răstoarnă, de asemenea, niște credințe. Una dintre ele apare și la Radu în jurnal, într-un pasaj în care, evitînd să-l ducă pe Sebastian la o înmormîntare, îl găsește speriat de scenele horror din Capra cu trei iezi, cu sînge pe pereți și capete înfipte în geam, iar Radu se teme că a fost traumatizat mai tare de poveste (pe care el i-o spunea eludînd scenele cu pricina) decît ar fi fost de înmormîntare. Or, Bruno Bettelheim spune că este o greșeală să evităm să le citim copiilor basmele tradiționale pe care le considerăm traumatizante și sîngeroase, căci ele îi ajută pe cei mici să își rezolve multe dileme și conflicte interioare neidentificate, să se elibereze de angoase. O recomand tuturor părinților supraprotectivi, așa cum obișnuiam și eu să fiu, dar nu numai, pe mine mă ajută să îmi dau seama cîte capcane îmi întinde mintea. A, și superbul volum de poezie semnat de Bolano, Cîinii romantici.

Cam așa aș vrea să citesc toată viața, dacă se poate.