călătoria către sine

Mi-am terminat anul trecut și început anul nou citind memoriile celui mai drag mie (și nu doar mie) psihiatru, Irvin D. Yalom. Lui Yalom îi datorez în plan personal enorm și mă umfla rîsul gîndindu-mă că pentru el nu exist nici măcar ca reprezentare, o femeie oarecare dintre multe femei care-l citesc în exoticul sud-est al Europei (chiar enumera la exemplare exotice traducerile cărților sale în bulgară sau slovenă, română nici nu amintește), dar pe care a influențat-o atît de mult, totuși.

Călătoria către sine este, în primul rînd, un model de asumare și autodezvăluire în scris extrem de curajos. Am citit încet, cu senzația că aceasta chiar este ultima carte a lui Yalom, ajuns acum la venerabila vîrstă de 85 de ani. Și, cum am citit tot ce a scris, ba unele cărți de psihoterapie cum este Privind soarele în față de mai multe ori, nu îmi va mai rămîne decît să reiau de acum încolo. Și m-a întristat asta. Pentru mine Yalom este un model din multe puncte de vedere și știu de pe acum că mă va durea cînd nu va mai fi (și, oh, cu cîtă luciditate știe că toți în jur se pregătesc pentru asta) ca și cum l-aș fi cunoscut și mi-ar fi fost apropiat.

Titlul cărții a avut un dublu sens pentru mine, personal, tot așa cum s-a întîmplat și cu lectura. Fiindcă a fost nu doar călătoria lui Irv către sine, ci și propria mea călătorie către mine însămi, paginile mi-au amintit de mii de gînduri, spaime, decizii, întîmplări personale. De la început, cînd l-am surprins zicîndu-și, după o ședință cu un client, că mai are de lucru la sine într-o anume privință (ce minunat să poți spune asta despre tine la 85 de ani, după o viață în care ai fost în șantier mereu!) în același fel în care o fac și eu, m-am simțit mai puțin singură în propria călătorie. Dacă Irv, care are 85 de ani, încă simte că ar mai fi de lucru pe ici, pe colo, e absolut firesc ca eu să simt că mai am enorm de lucru, la mai puțin de jumătate din vîrsta lui.

Cartea, ca și celelate, dar și însăși viața lui, are ca fir roșu lupta dintotdeauna a lui Yalom cu spaima de moarte, de uitare, de nimic. Teama fundamentală, existențială, a omului conștient, pe a cărei fundament se așază toate celelate frici ale noastre. Terapeutul care a inventat o ramură nouă a psihoterapiei, cea existențială, se vede nevoit să apeleze la propriile trucuri (pe care tot datorită propriei spaime le-a născocit) pentru a se liniști în fața iminentei dispariții. Să îți analizezi viața și să nu ai ce regreta mi se pare unul dintre cele mai faine și pline de sens.

Yalom își povestește viața personală și profesională într-un mod extrem de deschis, de cald, de intim, de modest, chiar, rămînînd fidel principiului deschiderii și autodezvăluirii care au făcut din el un terapeut atît de căutat și apreciat. Îl urmărești încă din copilăria tristă, de fiu de băcan într-un cartier mizer din Washington DC, într-o relație rece și făuritoare de răni cu mama lui, închis în biblioteci și între copertele cărților, apoi îndrăgostindu-se de Marilyn, cu care va trăi vreme de 70 de ani, mai mult decît speranța noastră de viață (între cei doi se va pune o singură dată problema separării, însă își rezolvă problema într-o noapte în care iau ecstasy), la facultatea de medinică, doctorat, rezidențiat, apoi ca conducător de grupuri de terapie, cercetător, terapeut, profesor, autor de manuale și, după 56 de ani, scriitor. Îl urmărești documentîndu-se, dar și testînd LSD sau marijuana, fiindu-i fidel și iubind-o pe Marilyn, dar și atras de cliente sau femei frumoase în călătorii exotice, precum este cea către un ashram din India, inconștient gonind pe o motocicletă în anii tinereții, dar și tată grijuliu pentru fiica și fiii săi, satisfăcîndu-și stagiul militar în Hawai, dar și îndrăgostit de o Grecie la rîndu-i îndrăgostită de el, atras de insule exotice, dar și incapabil să mai călătorească în anii din urmă.

Fascinant a fost să-l urmăresc scriind despre procesul de facere a fiecărei cărți în parte, cărți pe care le iubesc. Firește că am recunoscut și în mine procesul de a ficționaliza realități cunoscute, de a transforma în personaje oameni reali, de a inventa realități noi. Și m-am identificat tare cu crezul lui, preluat de la Gide, cum că ficțiunea este o realitate care s-ar fi putut întîmpla.

Citindu-i memoriile, mi-am amintit că datorită lui, datorită Soluției Schopenhauer am ajuns eu să îmi doresc atît de tare să experimentez terapia de grup. Aici revine cu o mulțime de experiențe din lucrul lui cu grupul, dar și din propria experiență ca membru de grup (a făcut parte vreme de 22 de ani dintr-un grup de terapeuți, unde se analizau, își discutau cazurile, problemele), iar atitudinea lui față de grupuri, responsabilitatea, nevoia de autodezvăluire, de deschidere pentru a mobiliza grupul am recunoscut-o și la mine în toate grupurile din care am făcut parte. Tocmai încep cel de-al cincilea grup de terapie din viața mea, iar pentru mine lucrul în grupuri a fost cea mai importantă și transformatoare experiență terapeutică din viața mea. Lucru pentru care trebuie să îi mulțumesc în primul rînd lui Yalom, că mi-a deschis apetitul, mi-a ațîțat curiozitatea, că m-a ajutat să am deschiderea necesară ca să caut și să găsesc locul potrivit pentru mine pentru a mă vindeca și crește.

Un alt lucru cu care am rezonat și care m-a străbătut toată cartea este nu doar teama vagă de finitudine, ci și credința că viața (mea) va fi scurtă. Yalom era convins că va muri la vîrsta la care a murit tatăl lui, la 69 de ani. Ce bine că nu a avut dreptate! Ne-ar fi văduvit de multe cărți și experiențe psihoterapeutice importante. Citind rîndurile despre convigerile lui limitative mi-am amintit de o ședință de grup de acum doi ani în care a trebuit să ne imaginăm că suntem la sfîrșitul vieții noastre. Vîrsta la care muream eu era 55 de ani. Multă vreme am fost convinsă că 55 e maximul la care pot ajunge, însă nici de asta nu eram prea sigură. Oricum, dincolo de 55 nu mai puteam vedea nimic. A fost tare greu exercițiul ăla, în care colegele de grup m-au îngropat și au și rostit cuvîntarea de final, deși eu obișnuiam, încă din copilărie, să-mi imaginez în detalii foarte precise moartea mea, înmormîntarea, cine și cum ar fi plîns, cine ar fi regretat șamd. Greu a fost și să mă întreb ce aș fi putut face mai bine, ce am lăsat nefăcut, cum m-am irosit (făcînd curat și țipînd că e mizerie, mostly). Un exercițiu demn de Privind soarele în față. Apoi, doi ani mai tîrziu, în timpul altor exerciții, m-am surprins că mă pot imagina și la 70 de ani, și la 75. Și că, în timpul unui modul oribil de greu despre vulnerabilități, că îmi recunosc, accept și integrez spaima de moarte pe care o negam și o proiectam în frica de moartea altora. Am scris atunci despre asta. Azi nu mai cred că o să mor nici la 55, nici la 75. Azi sunt doar atentă să fac tot ce îmi stă în putință să ajung, oricînd ar fi momentul ăla, mîine sau peste 30 de ani, să mă uit în spate precum Irv și să-mi spun că am trăit o viață frumoasă, împlinită, că am fost cît de fericită am putut eu fi în condițiile date și că nu am regrete. Dacă mor mîine, probabil nu voi putea spune, precum el și Zarathustra: dacă asta a fost viața, atunci, hai, încă o dată! Însă, și cu ajutorul lui, s-ar putea ca peste 30 să pot spune asta. Fiindcă am avut puterea să îmi asum responsabilitatea asupra propriului destin și să îl schimb în bine. Iar peste încă 30 trăiți așa, s-ar putea să nu mai conteze anii grei la marea numărătoare.

O realitate  pe care mi-a mai pus-o în față cartea asta a fost aceea că sunt încă foarte tînără și am o grămadă de timp în față să fac o grămadă de lucruri. Yalom a scris primul roman cînd se apropia de 60. A avut o viață extrem de lungă, a văzut lumea schimbîndu-se dramatic de mai multe ori. A scris de mînă sau dictînd unei dactilografe primele cărți, a practicat medicina în anii 50, iar azi ține conferințe și ședințe de terapie pe skype. Iar eu aveam tupeul să mă simt bătrînă! El spune, la 85, că este un începător în ale îmbătrînirii. Și de data asta m-a pus la locul meu și m-a ajutat. M-am simțit o puștoaică și îi sunt îndatorată pentru onestitate și deschidere. Pentru modestie. Pentru omul care este, pînă la capăt.

Cum rămîne cu impactul atenției și aplauzelor asupra mea? Uneori mi se urcă la cap, alteori mă tulbură, dar de cele mai multe ori îmi păstrez echilibrul. De fiecare dată cînd mă întîlnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discuție pe marginea cazurilor, sunt pe deplin conștient că ei, practicieni excelenți, cu decenii de experiență, sunt la fel de eficienți în munca lor ca mine. Așa că nu iau admirația prea personal. Tot ce pot face eu e să îmi iau munca în serios și să fiu cel mai bun terapeut cu putință. Îmi reamintesc că este vorba despre idealizare și că noi, oamenii, tînjim mereu după un bătrîn înțelept și atoateștiutor, cu barba albă. Dacă am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu plăcere invitația. Cineva trebuie s-o facă și pe asta.

Dacă nu ați cumpărat încă această carte minunată, v-o recomad cu toate mîinile. Pe ea și pe toate celelalte ale lui, fie romane, fie cărți de psihoterapie. Găsiți Călătoria către sine aici, cu transport gratuit. Mai las linkuri cu cărțile lui reduse, poate vă ajută, mai ales că transportul nu se plătește, eu le am pe toate: Plînsul lui Nietzsche, aici, Minciuni pe canapea, aici, Problema Spinoza, aici, Privind soarele în față, aici.