bucăți din mine

cum m-am îmbolnăvit de Granada

Mai întîi trebuie precizat că eu, de cînd m-am întors, bolesc de dor. Așa de greu mi-a fost, că nici memoriili, vorba doamnei gazde, de care s-a temut nu am fost în stare a le scrie. Nu încape vorbă, că m-am apucat de vreo trei ori, dar de fiecare dată am scris cîte un paragraf și am abandonat. Așadar, doamna Ursace, dacă textul vă pare dezlînat, să știți că este pentru că chiar e. Așa începe. Adevărul e că nu reușesc să-mi revin deloc. Mă uit pe geam, ninge, deși e final de martie, totul e gri și foarte românesc, mă tem de referendumul care va împărți România în două, mă tem că vor stinge lumina în țara asta. Apoi, nu a mai fost final de martie. Ci aprilie de-a binelea, care știm că e the cruelest month. Și continuă așa. Mai întîi a fost aeroportul cu toți oamenii care nu plecau nicăieri din cauza degivrării, și stăteau acolo, (nă)clăiți grămezi, și eu și Ana pe jos, așezate turcește, așteptînd să vedem dacă vom zbura sau vom rămîne, și mai ales cui. Și apoi a început îmbarcarea, dar repede am fost întorși din drum, era gheață pe pistă, așa că [...]

De | 2018-04-11T14:54:42+00:00 11 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|10 Comentarii

o călărire în după-amiaza de Paște

Azi s-a întors mînuța care scrie în capul meu. Credeam că am pierdut-o. Poate că nu i-am mai lăsat loc, cu mintea mea plină-plină, în care nu mai încape nimic. Apoi am pus mîna pe bicicleta aia din curtea alor mei și cînd am încălecat-o și am ieșit în aerul reavăn, era acolo: înregistra și reda. Mi-ai lipsit, i-am șoptit. Îmi lipsise, nesuferita. Mai întîi m-am dus în Șoșpătak. Mereu uit că livada nu mai există, mereu mă minunez cînd ajung că toți pomii au dispărut. Așa că am crezut pentru cîteva minute că merg spre livadă. Pe stînga, cimitirul unguresc cu zidurile lui pline de toporași, pe care nu m-am oprit să-i culeg. Am strîns destui cînd eram mică. Sau poate eram pur și simplu prea tristă pentru asta. Toată tristețea pe care am reprimat-o o viață o las acum să iasă, iar ea iese, nu se încurcă. Liliacul nu era înflorit, abia înfrunzise. Iarba da, era verde și grasă, de la atîta ploaie, dar pomii doar înmuguriți, cu muguri plini și grei, gata să plesnească. Ce aventură era cîndva să mă duc singură în Șoșpătak, ce mici îmi par toate acum. Canalul din spatele curții, care ne adăpostea [...]

De | 2018-04-10T13:22:47+00:00 10 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |1 comentariu

durere, bibelou de porțelan

Tulburător articol, mi-a scris un domn care a citit ce scrisesem pe marginea discuției pro-anti-avort, dar nu ar fi mai bine să nu răscolim lucrurile și să încercăm să uităm lucrurile dificile? Pluralul m-a făcut să zîmbesc. Exprimarea lui, scrisese să încercăm, era o încercare eșuată și abuzivă de complicitate, care mă obliga cumva pe mine să ader la nevoia lui de a îngropa lucrurile care îl dor. Omul voia să uite, iar eu, cu nevoia mea de vindecare, îi încurcam planurile, de parcă i-aș fi ținut un pistol la tîmplă și l-aș fi obligat să citească ce am scris. De parcă libertatea mea de a scrie ce vreau interfera cu libertatea și alegerea lui de a citi doar ceea ce îi place și, mai ales, de a nu citi ceea ce nu. I-am spus că sigur, din partea mea e liber să uite ce vrea, iar eu sunt liberă, de asemenea, să răscolesc ce am nevoie să răscolesc. Aveam încă în minte nevoia asta de negare a unui trecut pe care ne mințim că l-am uitat, dar care ne însoțește în comportamentele zilnice, cînd am intrat la ședința săptămînală de terapie de grup. Tema pe care lucrăm în perioada [...]

De | 2018-04-04T17:32:22+00:00 4 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |12 Comentarii

condiția mea de femeie

Ieri am fost toată ziua tristă și m-am gîndit la condiția mea de femeie. Cu cît primeam mai multe flori virtuale și la mulți ani, cu atît mă întristam mai tare. Mi-e tot mai greu să trăiesc între oameni, fie ei și virtuali. Mi se pare foarte obositor totul, fals, strident, mi se pare că oamenii depun eforturi inimaginabile să mintă și să se mintă. În Spania, 6 milioane de femei au ieșit în stradă să-și apere drepturile, la noi, 6 milioane au ieșit la restaurant. Iar pentru multe dintre ele, e singura dată cînd au voie să iasă singure undeva. Mergeam spre mama ieri, nu fusesem de ceva vreme, am luat fetele și niște flori, să-i facem o surpriză ei, dar și lui mama-mare, pe care mereu mă gîndesc că o voi pierde curînd. Fiindcă pentru ea, așa cum a fost educată, ziua asta rămîne ziua mamei. Cînd am intrat în sat, am avut parte de o imagine care m-a deprimat și mai tare. Un bărbat, mort de beat, abia se ținea pe picioare, se bălăngănea pe mijlocul drumului, gata-gata să cadă sub roțile mașinii (era doar ora 14), dar în mînă ținea, încleștate bine să nu le piardă, [...]