bucăți din mine

frumosul și greul, ediția UK

Zile lungi, grele și frumoase (uneori trebuie să fie mai întîi greu ca să fie frumos sau poate asta e doar una dintre credințele mele limitative) am trăit în săptămîna ce a trecut. De ieri sunt acasă și încă nu reușesc să mă dezmeticesc, sunt aproape catatonică, nu vreau să fiu acasă, vreau înapoi. Scriu aici în primul rînd ca să nu uit. Să nu uit emoțiile, bucuria, strîngerile de inimă bune, dar și alea mai puțin bune, să nu uit verdele ierbii irlandeze, îmbrățișările și tremurul ușor al oamenilor care m-au strîns tare, diminețile în care mă trezeam prea devreme pentru fusul orar englezesc (cît de mult contează două ore diferență!) narcisele și ghioceii înfloriți în parcurile londoneze, rîsul și ironiile copiilor mei, mergînd la pas pe străzile din Dublin noaptea, pe malul rîului Liffy, felul în care cea mică ne ținea pe mine și pe bărbatu-meu să nu cumva să traversăm pe roșu, după ce era să ne calce o mașină care venea din altă direcție decît ne așteptam, zorul pe care li-l dădeam în diminețile cu zboruri mult prea matinale, agitată că pierdem avionul, senzația stranie de anxietate ce mi se activa de fiecare dată (și au [...]

De | 2018-02-09T21:07:08+00:00 9 februarie, 2018|Categorii: bucăți din mine, lansări și alte evenimente|Etichete: , , , |11 Comentarii

oameni întregi

Azi a împlinit 17 ani. Cam pe la ora asta, în urmă cu 17 ani, scotea țipînd capul în lume. Nu e vorbă, că a continuat să țipe pînă tîrziu, zicea că așa e ea, are un țipar în gît. Azi-noapte, am luat-o în brațe și m-am uitat la ea, femeie de-acum, și nu mi-a venit a crede că gata, nici ea nu mai e copil, ambele fete îmi sunt oameni întregi. Cel mai greu de gestionat e neputința. Cînd încep a se face oameni mari, nu mai ajunge să pupi și să treacă. Iar să le vezi suferind e aproape insuportabil. Te duci, te așezi, întrebi, dar de cele mai multe ori ești concediat cu o singură fluturare de mînă: nu am chef, îți zic eu cînd pot. Și atunci te duci la tine în cameră și stai și te frămînți, te întrebi ce ai putea face, dar știi că realmente nu poți face nimic decît să fii acolo, să le iubești și accepți cu toate ale lor. Cel mai greu de gestionat e nevoia de a le fi, în continuare, salvator. Fiindcă nu mai e treaba ta, au nevoie să se descurce singure, să te anuleze pe tine [...]

De | 2018-01-26T09:12:27+00:00 26 ianuarie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |16 Comentarii

crăciun fericit?

Crăciunul este, poate, cea mai grea dintre perioadele anului. Bate și Valentine’s day. Fiindcă nicicînd presiunea socială, familială, emoțională nu este atît de mare ca de Crăciun. Fericirea celorlalți, mai zgomotoasă și stridentă. Perfecțiunea lor, mai vie. Bunăstarea lor – mai evidentă.  Toți par să se descurce cu toate cele trebuincioase mai bine decît tine. Au bradul mai mare și mai strălucitor, cadouri mai frumoase și mai scumpe, treaba mai degrabă făcută, cozonacii mai pufoși și mai dulci, sarmalele mai bine învelite. Coafura, țoalele, bijuteriile potrivite. Pozele mai reușite. Pe Facebook apar tradiționalele fotografii de familie de Crăciun, cu ei trei sau patru îmbrăcați în haine roșii, pupîndu-se și pozînd în familia perfectă și obstinant fericită. Numai zilele astea am numărat eu vreo patru, despre care știam adevărul din spatele pozei: amantlîcuri descoperite recent, abuz, alcoolism, nefericire și control, în ordinea de pe tricouri. Nu am putut da un amărît de like minciunii frumos ambalate. Pot crede unei poze făcute instant, într-un moment în care și o relație altminteri nefericită are un moment de bine, însă nu pot valida o minciună cu premeditare. Am și întrebat pe cineva: de ce, dacă voi sunteți așa de rău, faceți pozele astea? Pentru [...]

De | 2017-12-22T11:55:27+00:00 22 decembrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |14 Comentarii

pe apă

M-am întors de trei zile, dar încă visez că sunt pe vas. Plus legănatul pe care încă-l simt, dar nu e barca, sunt eu care mă opun unui tangaj imaginar de-acum, e corpul meu care încă nu s-a obișnuit cu uscatul și staticul. Visez mai ales zona centrală a vasului, cu lifturile de sticlă și interiorul albastru de sticlă, scările de sticlă, balustrada de sticlă. De sticlă m-am simțit și eu, zile de-a rîndul. În fiecare seară, cînd vasul pleca din port, mă așezam cu pescărușii pe punte și așteptam să se desprindă și să alunece în marea cînd albastru-smarald, cînd albastru-cerneală, cînd albastru-negru, dacă era deja tîrziu. Din Barcelona am plecat după șapte, portul și orașul sclipeau în mii de luminițe, pe punte se auzea iar vocea lui Bocelli, ca de fiecare dată, și, deși nu îmi place deloc Bocelli, tot mi-a dat o lacrimă în colțul ochiului privind înapoi, spre uscat, iar apoi în jos, spre apa adîncă, luminată. Noaptea, vasul aluneca peste marea cînd netedă, cînd înfuriată, nepăsător, uriaș, iar eu mă holbam în întuneric, încercînd să ghicesc unde-s marginile apei ce părea nemărginită. Unii nu se puteau apropia de balustradă, mă sperie marea noaptea, ziceau, eu [...]

De | 2018-02-09T21:20:41+00:00 4 decembrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |3 Comentarii