bucăți din mine

toamna, în altă viață

A fost o vreme, în cealaltă viață a mea pe care nu o trăiam, ci căreia îi supraviețuiam, cînd toamna număram recăderile. Cînd eram draga tuturor psihiatrilor. Cînd depresia se furișa, odată cu răcoarea zilelor, și se instala în mine ca la ea acasă, fiindcă asta și eram: acasă pentru ea. Cînd zilele care mi se așterneau în față după septembrie îmi păreau sumbre, triste, prăfuite, deja trăite, deja purtate, tocite și peticite. Cînd nu vedeam nicio geană de lumină la orizont. Și dacă ar fi fost, nu eram pregătită să mă uit la ea și să o intrepretez drept ceea ce era. Aș fi considerat-o o amăgire, o Fata Morgana, menită să-mi provoace și mai multă suferință. Ăsta era set-up-ul meu mental, nu puteam altfel. Azi am ieșit pe terasă, am stat în soarele blînd de septembrie cu ochii închiși, cu atenție la corpul meu așa cum experimentasem aseară, cînd am participat la cea mai faină ședință de yoga, pe o terasă-acoperiș la înălțime din centrul orașului, cu luminile apusului căzînd peste noi, cu norii alergînd pe cer așa cum aleargă emoțiile prin noi. Și am stat așa, nemișcată, să mă însoresc. Și cînd m-am gîndit la toamna care [...]

De |2018-09-04T14:17:09+00:004 septembrie, 2018|Categorii: bucăți din mine|11 Comentarii

mama-mare și ziua de naștere

Cînd am intrat pe poartă, am văzut-o în curte, în spate, punea la uscat o pereche de papuci de casă pe capota vechii Lada a mătușă-mii, un vestigiu din tinerețile mele, ruginită și coaptă ca ea. Tocmai o întrebase pe fie-sa a mare, pe mătușă-mea, cine i-a murdărit papucii de au trebuie spălați și nu reușiseră deloc să se pună de acord că ea îi purtase și numai ea, nu își amintea una ca asta și pace, ei să i se spună cine i-a murdărit papucii și nu altceva. O strig: mamă-mare! Nu aude. O strig din nou. Aș. Zăbovesc la ușă pînă se întoarce, îi flutur mîna, mă agit, se uită prin mine ca printr-un geam, habar nu are că sunt, darămite cine sunt. Are ochii slăbiți, decolorați, zărește tot mai vag de la o zi la alta. Mai tîrziu, o găsesc la poartă, pe bancă, după vechi obiceiul tuturor oamenilor din sat. No, știam că ești aici, că am văzut mașina albă și am zis, asta-i mașina lu Petruța, sigur e mașina ei. Păi te-am strigat și ți-am făcut cu mîna mai devreme, nu m-ai văzut, eram prea departe. Dapoi nu mai văz și nu mai auz, tu [...]

De |2018-07-31T11:58:19+00:0031 iulie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: |3 Comentarii

poem cu pisică

În zile ca asta, mi-e limpede că nu voi mai putea scrie nimic bun, niciodată   Spune-mi minte netedă, spune-mi proastă. În zile ca asta, rămîne doar frica umorală, stătută, pestilentă, ca niște mațe de mîță zdrobită de-un zid.   Mi-e atît de frică tot timpul încît mi se topește carnea pe oase Iar oasele devin moi, gelatinoase. Spune-mi păpușă de cîrpă. Mi-e atît de frică tot timpul încît devin ghemul de blană pe care o pisică uriașă îl vomită convulsiv (așa cum vomita mîța profesoarei mele de dicție gogoloaie chiar acolo în sala cu pian în care, cu o agrafă între dinți, învățam să-l rostesc bine pe s) Frica mea e o pisică uriașă, înspăimântătoare în burta ei scurm cu gheare boante, tocite în burta ei mă ghemuiesc și tremur din burta ei mă scuipă afară cînd nici măcar ea nu mă mai poate îngădui. Spune-mi nimeni, spune-mi nimic. Frica mea e mîța moartă chiar de la popa la poartă, de pe zidul popii, acolo unde a aruncat-o tata în ziua aia cînd încă putea fi luată în căușul palmelor și încălzită. Nu trebuia să omori pisica, tata. Acum mi-e tot timpul frică. Pisica aia moartă nu s-a mai [...]

De |2018-09-25T16:23:24+00:003 iunie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |3 Comentarii

41. and counting.

Duminică, la lansarea de la Timișoara, în vreme ce răspundeam poate mai pe larg decît s-a așteptat cea care mi-a pus întrebarea: cînd ai știut că nevoie de ajutor, de terapie, de medicamente?, am avut o senzație super stranie că vorbesc despre altcineva, nu despre mine. Că nu se poate ca aia să fi fost viața mea. Că e imposibil să fi arătat așa. Și că era qvasi-imposibil să mă fi aflat acolo, zîmbind, povestind cu atîta lejeritate despre toate episoadele mele de depresie, care au început în clasa a șasea și au continuat toată viața, despre anxietate și atacuri violente de panică, despre toate tragediile din viața mea, despre cum era să mor de cîteva ori, despre pierderi și alegeri greșite. Că e qvasi-imposibil să fi rămas întreagă la cap. Și totuși. Iată-mă aici. La 41 de ani, pe cît de bine se poate să fie un om cu istoria mea. Nu m-am sinucis înainte de 35, cum eram convinsă cîndva. Ba dimpotrivă, sunt în cel mai bun loc în care am fost vreodată, adică în mine însămi. Nu am fost niciodată mai bine cu mine decît sunt acum, în ciuda faptului că nici azi viața mea nu e [...]