breaking news cu serafimi

breaking news cu serafimi

De | 2017-11-19T14:39:57+00:00 11 octombrie, 2017|Categorii: ce mai văd și mai citesc|4 Comentarii

Mie îmi plac mult filmele românești. Știu, aud mereu tot felul de pseudo argumente contra, venite mai ales de la oameni care, de cele mai multe ori, habar nu au despre ce vorbesc. Argumentul cu sunetul prost e unul dintre cele mai întîlnite, doar că asta s-a cam terminat de ceva ani, eu le văd la multiplex, de obicei, și au sunetul impecabil. Altul e că sunt vulgare și că se înjură în ele. Dați-mi voie să rîd puțin, hahahahaha. Gata.  Știți, și în filmele americane de duzină, pardon, box-office se înjură, doar că în altă limbă, poate de aia nu deranjează așa de tare urechile pudibonzilor. Așa e, uneori se și înjură, acolo unde situația cere și e firesc. Adică, de exemplu, în Un pas în urma serafimilor, unde 20-30 de puști de seminar stau laolaltă, la un moment dat cînd vorbesc despre sex se aude cuvîntul fute. E pus el artificial acolo ca să șocheze falșii pudibonzi? Nu. Ar fi fost complet artificial să fi folosit în discuțiile despre ei alt verb? Firește. Fiindcă băieții de 18 ani așa vorbesc, e vorba despre a păstra autenticitatea.

Însă argumentul cel mai puternic, repetat întruna, este acela că filmele românești sunt mizerabiliste, prezintă, vezi-doamne, numai răul din societate, ce atîta dramă și suferință, de ce nu putem și noi să facem filme frumoase, senine, optimiste? Pe mine mă umflă rîsul de cîte ori aud asta. Arta, dintotdeauna, a reflectat lumea înconjurătoare. Unul dintre rolurile ei ăsta e. Cum ar putea fi filmele românești optimiste și frumoase? De ce să ne mistificăm realitatea, în loc să încercăm, cu ajutorul artei, să o pătrundem mai bine, să luam act de ea în mod conștient? De ce să ne prefacem? Pe cine păcălim, dacă facem filme care nu au nicio legătură reală cu cotidianul nostru? Sunt românii niște oameni fericiți, este societatea românească una vindecată, prosperă? Nu, dar noi nu vrem să devenim conștienți de rahatul în care trăim, mai bine disimulăm, ne mințim, suntem specialiști la asta, băgăm sub preș și cînd explodează rahatul dăm vina pe ceilalți, noi nu avem nicio responsabilitate, nu am văzut nimic, nu suntem din oraș.

Sigur, arta nu e pentru toată lumea. Cei care se uită la comedii de duzină americane nu o să dea fuga să plătească bilet de filme românești. Și e ok. Uite așa am avut eu cu bărbatu-meu sala de cinema numai pentru noi în două seri consecutive.

Primul film pe care l-am văzut a fost Breaking news, în regia Iuliei Rugină, cu Andi Vasluianu și adolescenta Voica Oltean în rolurile principale. Am știut încă de la trailer că voi vedea acest film cu alți ochi decît cei care nu au avut în viața lor un microfon în mînă. Și că mă va afecta în mod particular. Și așa a fost, a declanșat un tsunami de emoții, amintiri și spaime retroactive.

Filmul începe cu o scenă violentă: în timpul unui breaking news la o fabrică unde avusese loc o explozie, un reporter în căutarea unui loc cît mai bun pentru transmisie, intră cu cameramanul cît mai adînc către locul faptei, fără să fie opriți de nicio autoritate, iar în timpul live-ului cei doi sunt loviți de tavanul care se prăbușește peste ei. Reporterul, jucat de Andi Vasluianu, scapă cu niște răni, cameramanul moare.

De aici încolo eu am urmărit ceea ce aș numi trezirea lentă a reporterului care, odată cu încercările semi-eșuate de a face un reportaj in memoriam despre colegul mort despre care nu știa mai nimic, înțelege absurdul și inutilitatea demersului și a meseriei lui, pînă la urmă. Este trimis în Mangalia unde trebuie să ia legătura cu familia cameramanului pentru a afla cît mai multe informații și a obține niște interviuri pentru reportajul de trei minute care trebuie să umple spațiul de emisie în ziua înmormîntării, însă se lovește de refuzul familiei de a face parte din acest joc pentru audiență. Pentru asta pleacă de lîngă familie în apropierea Crăciunului, lipsește de la serbarea copilului de la grădiniță, ba îi și repede de cîteva ori pe nevastă și copil atunci cînd aceștia vor să vorbească cu el. Semnificantă mi se pare scena în care copilul îmbrăcat în brăduț încearcă să-i arate poezia învățată cu greu pentru serbare tatălui absent, iar acesta urlă la el, grăbit să se întoarcă la muncă. E o scenă care mie, personal, mi-a rupt inima. Nu am putut să nu mă gîndesc la toate dățile în care am fugit la o explozie, un incendiu, vreun urs scăpat pe străzi și prin clădiri sau altă grozăvie și nu am fost seara la culcare lîngă copiii mei, de exemplu. E și unul dintre reproșurile pe care mi le fac copiii mei, că lipseam mult de acasă în anii ăia. Și regret toate orele pe care le-am furat copiilor mei pentru a le pune în slujba a două minute de emisie pe zi. Ca să nu mai vorbesc despre toate dățile în care mi-am pus viața în pericol de dragul știrilor, ca să ajung prima, să iau cele mai bune cadre, să am informațiile cele mai bune și mai calde. Fiindcă jurnalismul de eveniment e un microb care sapă adînc în tine, te prinde vîrtejul, începe să ți se pară că e important ce faci. Și vrei mai mult, să fii mai bun, să ai cele mai mișto știri, exclusive sau măcar să fii prima care le dă, să ajungi cît mai aproape. Îmi amintesc cum am fost amenințați cu pistolul, cum am zburat la mică înălțime cu elicopterul deasupra TIR-ului răsturnat și plin cu azotat de amoniu, la scurtă vreme de la tragedia de la Mihăilești unde colegi de-ai mei muriseră, fiindcă zona fusese complet închisă și singura cale de acces ca să filmăm era cea a aerului deși exista riscul să explodeze, cum am forțat să intrăm cît mai aproape la locul incendiilor, exploziilor, cum am condus inconștient ca să ajungem primii, cum am fost bruscați, înjurați, amenințați. Iar azi totul mi se pare absurd, puteam să-mi las oasele în atîtea locuri că nu le mai știu numărul.

Lipsa de lîngă propriul copil este și una dintre cheile în care am văzut filmul ăsta. Și consecințele ei. La Mangalia, reporterul o cunoaște pe Simona, o adolescentă de 15 ani, fiica fostului lui coleg. Copil orfan de mamă și, acum, și de un tată care abia dacă mai dădea o dată la cîteva săptămîni pe la părinții lui care o cresc, ca să o vadă. Durerea  Simonei, spaima, dar mai ales furia devin personaj principal în ultima jumătate a filmului.  Proud to be a problem – cover-ul de Facebook al Simonei spune aproape totul despre o generație de adolescenți singuri, abandonați, furioși, speriați, răniți. Și, pe măsură ce doliul Simonei ascute emoțiile astea pentru ca apoi să se înmoaie (există cîteva momente de o gingășie teribilă) și reporterului jucat de Andi Vasluianu îi slăbește credința că ceea ce face este bine. Și întrezărește absurdul situației – riscurile uriașe, timpul pierdut, abandonul celor dragi, totul pentru cîteva minute de emisie, care sunt uitate a doua zi.

 

***

Despre Un pas în urma serafimilor trebuie să spun că mă așteptam să fie un film mai dur la adresa bisericii decît este. Însă miza filmului nu este asta. Fost seminarist la rîndu-i, regizorul Daniel Sandu urmărește să recupereze cît mai fidel un trecut foarte personal. De altfel, el a mărturisit că mai bine de 85% dintre scenele petrecute în seminar sunt reale, trăite pe proprie piele. Iată ce spune într-un interviu din Dilema Veche: E mai mult despre a­do­lescenți și valori în sînul Bisericii. Este o instituție clădită pe un sistem ierarhic, iar baza ierarhiei începe cu seminariile teologice. Ele sînt, de fapt, temelia întregului sistem. Elevii seminariști sînt celulele care mai tîrziu vor forma țesutul instituției. Dacă celulele sînt compromise, sistemul va fi compromis și el. Iar la bază aceste celule sînt niște copii, niște adolescenți care se maturizează și învață lucruri de la superiorii lor, de la profesori sau de la elevii mai mari. Și descoperă că în acel sistem, ca și în viață, evoluția e asemeni unui joc de șah. Poți cîștiga partida de șah, dar dacă prețul este coruperea valorilor tale, cîștigul e în zadar. (sursa, aici)

Filmul este un bildungsroman ce îl are ca personaj central pe Gabriel, un tînăr timid, frumușel, ochelarist, care intră la seminar (ultimul) din credință și speranța că va face bine oamenilor devenind preot, însă aici se lovește de șantaj, ipocrizie, violență, manipulare și o falsă smerenie care îl îndepărtează tot mai tare de scopurile inițiale. Intrat în rîndul serafimilor, cum li se spune tinerilor seminariști, viitorul preacucernic preot se dedă la toate practicile populare din seminar: beții, preacurvie, camătă, escapade la club, ca o formă de revoltă față de sistemul profund putred și corupt din seminar. Cu toate astea, reușește să păstreze intactă o anume puritate.

Lui Vlad Ivanov îi reușește cel mai pervers, cel mai viclean rol al său: preotul Ivan pe care îl întruchipează, diriginte și apoi director de seminar, este uns cu toate alifiile și trece rapid de la tonuri prefăcute, mieroase, fals cucernice, la șantaj, violență, manipulare, amenințări. Foarte buni sunt și tinerii și frumoșii (să o recunoaștem) actori, Ștefan Iancu, Ilie Dumitrescu Jr., Ali Amir și alți cîțiva, care te fac să te pomenești că ai simpatii, că îți tresare inima cînd unul dintre ei se află pe punctul de a fi ucis ecumenic, adică exmatriculat, practică la care preotul Ivan se dedă cu multă voluptate.

 

Mi-a mai rămas Octav de văzut, dar mi-am propus să remediez de îndată acest lucru. Mergeți și vedeți filme românești, din toate motivele expuse mai sus.

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

4 Comentarii

  1. Poteci de dor 11 octombrie 2017 at 21:03 - Răspunde

    Din păcate, „Un pas în urma serafimilor” l-am pierdut la cinema pe motiv de „sunt la muncă la ora aia”. Şi tot din păcate, Breaking News l-am ratat pe motiv de „ştiţi, nu putem da filmul numai pentru dumneavoastră”. Da, am fost singura care a cumpărat bilet în ziua aia. Nu-mi rămâne decât să aştept să fie difuzate la TV.
    Dar am văzut Octav şi spre bucuria mea a fost premiera de gală, cu Marcel Iureş şi cei doi copii din film în sală.

  2. ana 12 octombrie 2017 at 09:57 - Răspunde

    Poteci de dor – un pas in urma serafimilor este si duminica la MTR.Verifica programul cinema muzeul taranului roman.

    • Petronela Rotar 12 octombrie 2017 at 10:05

      Mulțumesc, poate mai citește cineva și apucă să le vadă.

    • Poteci de dor 12 octombrie 2017 at 12:19

      Mulțumesc, ana! Eu locuiesc în Sibiu dar e bine de ştiut pentru cei interesați.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: