basmele românești și amorul

Am fost o mare consumatoare de basme în viața mea. Pe unele le-am citit, altele mi-au fost servite, iar eu le-am înghițit pe nemestecate. Cînd eram mică, eram leșinată după povești. Am citit toată colecția de povești nemuritoare și le-aș reciti pe toate, cu aceeași bucurie. De curînd mi-a picat în mîini o colecție de povești culese prin 1890 de G. Dem. Teodorescu. Nu mai citisem basme de cînd erau bigudiurile mici, iar cartea asta mi-a atras atenția că avea povești vechi, din cele care nu apar în cărțile pentru copii. Le-am citit pe toate minunîndu-mă de limbajul fermecător, dar și cu ochiul adultului căscat de uimire. Ce de-a sexul, băi, băiatule, mi-am zis! Ce amor, ce transgendăreală, ce desfătări, dezmierdări, fericiri și rîsuri în poveștile românești!

De la Eurovision încoace, am văzut-o pe Conchita mai des decît pe mama, de am ajuns să știu pe de rost toate glumele cu femeia cu barbă și femeia-bărbat, de cît a stat lumea și s-a minunat de o așa arătare. De ce ne-om fi minunînd, oare? Cînd la 1890, după moașa Maria Boiu, cum se arată în carte, Dem. Teodorescu scria povestea Ion Făt-Frumos. Care era o fată. O mîndră fată de crai, care pleacă să se pună în slujba împăratului, dar nu oricum, ci dîndu-se drept băiat. Unde fata travestită în Făt-Frumos, cu mustăcioară și bărbuță, cum altfel, de ar fi fost geloasă Conchita de deghizare, împlinește multe treburi vitejești, ba chiar îi aduce împăratului la curte pe însăși Ileana Cosînzeana, după multe încercări. Fetii ăsteia de crai, pasămite, nu îi plăceau sanguliile, pietrele sau lucrurile femeiești, nu, ei îi plăceau platoșele, săbiile și caii de luptă. Și unde nu mi ți-o schimbă Sfînta Vineri din fată în ficior, de o ia pe Ileana Cosînzeana de nevastă! Poftim travesti și schimbare de sex la 1800! Citiți povestea asta copiilor voștri, explicați-le de ce umbla fata în băiat și de ce s-a măritat cu altă fată și tot așa, de ce a schimbat-o Sfînta în băiat. Și apoi arătați-le-o pe Conchita, ca să ilustrați această frumoasă poveste românească.

O altă poveste pe care n-am înțeles-o sigur în cheia potrivită cînd eram mică este Fata din Dafin. În care autorul popular, cules și rescris de Dem. Teodorescu, ilustrează magistral un triunghi amoros după cum urmează: fiul de împărat, logodit cu o fată de împărat, firește, pleacă la vînătoare și se oprește într-un luminiș, își așază cortul și se duce la vînat. În cea poieniță locuiau însă 3 zîne măiestre, în niște case de sticlă ce se întorceau după soare. Pînă să apară frumosul fiu de împărat, zînele nu ieșiseră din casă, dar cum de l-au văzut au simțit așa, ca o mîncărime în măiastră și au fugit la cortul lui. Ce căutau niște zîne sfioase și binecrescute în cortul ficiorului de împărat, să îmi spuneți domniile voastre. Primele două, mai treacă, meargă, îi răstoarnă doar sarea în mîncare, de o fac potroacă, dar celei mai mici dintre zîne îi fură și un sărut ficiorul buclucaș, așa că nu mai e primită în casa din dafin. Ce credeți că face măiastra? Ei bine, citez: După tînguiri și lacrămi nesfîrșite fu nevoită să se-ntoarcă iarăși la cortul feciorului de împărat. Cîte fericiri și cîte dezmierdări nu gustară! Și cu ce dor se iubeau unul pe altul! (Fata din dafin) Dar. După ce a dat fiul de împărat cu măiastra de toți pereții cortului împărătesc, ce a făcut el? Evident că a plecat înapoi la viitoarea soție, care îl aștepta cu nunta, iar măiastra a rămas plîngîndu-și amarul și virginitatea în pădure. Pînă aici, nu zic, ar fi o morală pentru fetițele care o citesc, nu vă încurcați cu bărbați (aproape) însurați, că veți plînge cu lacrimi amare, vă fericesc oleacă și apoi pleacă la nevastă! Însă povestitorul nu o lasă pe măiastră cu lacrimile înnodate în barbă ci o trimite la nuntă, să o strice, deghizată în călugăraș (ce le mai plăceau travestiurile!) iar cînd o vede, ficiorul pe loc o lasă pe mireasă și se cunună cu cea cu care trăise dezmierdările fierbinți. Așa că morala se cam schimbă, dacă ești tare în măiastră, își părăsește nevasta, adică iubirea învinge sau cam așa ceva.

Totuși, nici amorul conjugal nu e neglijat în basmele românești, Doamne ferește, chiar dacă mai sus am putut vedea cum Făt-frumosul alege amanta în detrimentul nevestei, o altă poveste le spune pe șleau copiilor cam cum ar trebui să se iubească doi soți, numai în rîsuri, glume și desfătări de tot felul să o țină : Pasămite ea fugise la mă-sa să-i spuie că Făt-Frumos trăiește cu nevasta ca doi porumbei, că la întoarcerea lui de la vînătoare, de la treburi, de oriunde, nici nu se mai uită pe unde calcă, că dă năglabie la dînsa, că o duc în rîsuri, în glume și desfătări de tot felul. (Făt-frumos și fata Crivățului)

Vă mai zic una și mă duc, despre Fata împăratului care avea sindromul Stockholm, căci poveștile astea te pregătesc bine pentru viață, nu glumă (și rîsuri). Doar că trebuie citite după 20 de ani, ca să înțelegi ce a vrut să transmită autorul. Cică în vremea în care se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca și tot îi sta călcîiul gol, era o fată de împărat pe care o furase ditai zmeoiul și o ținea captivă în castelul lui. Și după ani buni în care zeci de feciori și-au frînt gîtul încercînd să o salveze, ajunge un amărît de viteaz cu mîna cu totul și cu totul de aur, dar ea nu s-ar fi dat dusă de la zmeu, că mult îi plăcea seara cînd venea acasă și se dădea de trei ori peste cap și se făcea om. Și după ce o salvează cu de-a sila, viteazul dă să o ia și de nevastă, chit că fusese dezabuzată de zmeu, dar fata nu voia nici în ruptul capului pînă nu îi dovedea că e la fel de viteaz ca zmeul. Păi nu mai bine o lăsa la zmeu și-și lua o fată mare care să nu se gîndească la altul cu buzduganul mai mare și mai tare în noaptea nunții?

Proști feții-frumoși, făcuți grămadă, și rele de muscă măiestrele din poveștile românești. Gata, mă duc, dar nu mai încalec pe nicio șa, că vine una ca mine de citește și interpretează…