balaurul cu șapte capete

„Știu că tu ai trecut prin depresie, uneori nu mai pot, pur și simplu, te rog, spune-mi, tu ce făceai când lucrurile se agravau și nu vedeai limanul? Orice sfat m-ar ajuta”

„Îmi e rău-rău-rău de vreo 2 luni jumate, ameţeală din aia groaznică, stare de leşin (parcă în fiecare moment pic jos), palpitaţii, respiraţie pe care trebuie să mi-o controlez mereu, frisoane, transpiraţii, greaţă, vedere înceţoşată – totul se agravează mult când sunt în spaţii deschise, în magazine, în mijlocul oamenilor.”

„Atacurile de panică nu sunt clasice, nu am jumătate de ora de panică puternică şi gata, uneori am jumătate de zi încontinuu sau chiar mai mult. Nu pot dormi mai deloc.”

„Sunt disperată cam tot timpul, nu ştiu ce să fac, mi se pare mereu fie că mor, fie că n-o să-mi mai revin niciodată. stau mai mult prin casă, dar nu mă pot concentra la nimic, nu pot citi, nu mă pot uită la un film, nu pot stă pe net… Tu ai fost vreodată într-o situaţie asemănătoare? Cum scapi? Și oare tratamentul o să-şi facă efectul în timp?”

„Ție ţi s-a întâmplat să ai ameţeală puternică de tot, să nu poţi stă în picioare, şi senzaţia aşa că în orice clipă te prăbuşeşti, că leşini? Aşa am de două zile încontinuu şi nu ştiu ce naiba să mai fac”

Sunt o parte din mesajele pe care le primesc, mereu. De fiecare data încerc să stau de vorbă cu omul care îmi scrie, să-l încurajez, să îi împărtășesc din experiența mea, căci știu pe propria piele cît de important e să nu fii singur atunci, să știi că nu ești singurul om din lume care trece prin iadul ăla, că iadul e doar un purgatoriu și că poți fi salvat, poți fi bine dacă lupți.  Am decis să redeschid subiectul depresie/anxietate, în speranța că aduc o rază de lumină celor care duc lupta asta ingrată și inegală.

Cel mai important lucru care trebuie spus și pe care nu voi obosi să îl repet este că depresia este o boală. O boală gravă, ucigașă, un cancer lent al ființei, al conștiinței. Și trebuie tratată ca atare: cu seriozitate. Și mai ales, fără rușine. Nu ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește inima, stomacul, ficatul, de ce ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește creierul?

Personal, mi-am întîlnit demonul amiezii mult prea devreme, în clasa a șasea. Atunci am avut primul episod de depresie cu diagnostic, tratament și tot tacîmul. Cel mai probabil nu eram bine de mult mai multă vreme, dar atunci s-a spart buboiul. De curînd, într-un exercițiu extrem de tulburător pe care am fost aleasă să-l fac la terapia de grup (la un modul cu o temă care se numea, culmea, sexualitatea) m-a făcut să mă întorc în timp acolo, la 10 ani. Terapia prin psihodramă este probabil atît de eficientă tocmai fiindcă nu te întinde pe canapea să te joci de-a psihanaliza, ci te pune să te joci pe tine însăți/însuți sau să te privești din afară. Așadar, iată-mă nevoită să fiu iar fetița de 10 ani, care tocmai fusese dusă la psihiatru pentru că nu putea dormi noaptea. Am retrăit totul, foarte dureros. Insomnii puternice, care țineau toată noaptea și îmi făceau creierul să ardă de neputință. Tocmai fusesem mutată în altă școală, unde colectivul era deja creat și eram o proscrisă, una venită să îi ia locul, pasămite, liderei clasei, iar rezistența ce se crease în jurul ei era fantastică. Pentru că aveam tupeul să învăț bine și să o concurez la note, eram pedepsită crunt. Nimeni nu vorbea cu mine, nu aveam prieteni, eram batjocorită și persecutată, inclusiv de profesori. Acasă primeam bătaie la fel de des ca mîncare și eram atît de îngrozitor de singură pe lume, mai singură decît personajul lui Hector Malot, așa mă simțeam. Habar nu aveam cine sunt, de ce m-au adus pe lume, ce scop are existența mea mizerabilă. Nu aveam pe nimeni să mă iubească, să mă aline, să îmi spună o vorbă bună. Citeam exagerat, ca să evadez din realitatea aia oribilă, sufocantă. Cînd, la finalul clasei a cincea, mi-au mistificat media generală cu cîteva zecimale în minus, căci altfel erau nevoiți să îmi dea și mie tot premiul întîi, am clacat. Școala și notele erau singurele lucruri în regulă din viața mea, singurele care îmi aduceau laude și un soi de apreciere. Și acum îmi fusese luată și chestia asta. M-am prăbușit. Îmi petreceam nopțile citind și uitîndu-mă la tavan, ascultînd sforăitul tatei și celelalte zgomote ale nopții, simțindu-mă singura ființă trează de pe pămînt. Uneori îmi făceam curaj să merg în dormitor la ai mei, încercînd să o trezesc doar pe mama, să îi cer să mă ajute cumva, să îmi dea ceva să pot dormi, însă se trezea, invariabil, tata, mînios, și mă amenința și alunga furios – îți dau eu somnifere! –  iar eu mă întorceam tremurînd în pat și plîngeam pînă dimineața. Cînd nu s-a mai putut cu mine, m-au dus la medic. Am luat 6 luni pastile cu pumnul, dar, fericire, acum puteam dormi. Tata mă amenințase, înainte să intru în cabinet, să nu cumva să spun că iau bătaie. Nu am spus. Dar trebuie că a fost floare la ureche pentru psihiatru să se prindă care era problema cu mine. Cînd i-a chemat și pe ai mei, le-a spus să nu mă mai bată. Pe drum spre casă, mi-am luat-o din nou; pentru tata era de neînchipuit ca medicul să-și fi dat seama singur de așa ceva, eram doar o mincinoasă, de la mine știa.

Și atunci, ca și acum, să ajungi să iei medicație psihiatrică însemna că ești nebun. Îmi amintesc plimbările mele pe ulițele prăfoase ale satului, foarte conștientă de singularitatea mea, de stigma mea, obsedată de spaima că într-o zi voi înnebuni. Am trăit cu groaza asta atîrnîndu-mi deasupra capului ani grămadă. Și azi, uitîndu-mă la traiectul vieții mele, la toate lucrurile care mi s-au întîmplat, la alegerile mele, încă mă mir că sunt zdravănă la cap – dacă pot susține una ca asta, că nu am luat-o răznuța, vorba fie-mii, și nu mă cred Cleopatra, gătită în cămașă albă cu mîneci lunguțe, în vreo rezervă bine capitonată și cu vizetă.

De depresie am suferit, apoi, întreaga-mi viață. Am ceea ce psihologii numesc depresie de fond. Ca un program care rulează în background. Am învățat să mi-o accept și să trăiesc cu ea. Eu îi spun tristețe existențială, că mi se pare că sună mai sofisticat. Ochiul care plînge, oricît ar rîde celălalt. Am dus-o în spate, uneori mai greu, alteori mai ușor. Au fost, însă, momente cînd m-am scufundat în ea ca într-o apă neagră. Dacă m-a salvat ceva de la înec, au fost copiii mei, dragostea uriașă pe care le-o port și un simț al datoriei exacerbat. Cînd a murit Dragoș, doar ochii, gînguritul și brațele fetei mele în jurul gîtului meu m-au ținut în viață în primul an în care nu îmi amintesc nici măcar o dată în care să fi reușit să respir bine. Nu știam că aia e depresie, nu m-am dus la medic, psihologi nu existau pe vremea aia sau obiceiul de a apela la unul, am mers înainte ca o vită, ca un soldat, am încercat să mă anesteziez cum am putut mai bine, să mă țin la suprafață cît să nu mă-nec. Nu am trăit aproape doi ani decît la suprafața vieții. Mă trezeam cu o gheară în gît care mă sugușa, cu o lespede de piatră ca aia de pe mormîntul lui pe piept, care nu îmi dădea voie să mă alimentez cu aer suficient, fără nicio voință de a mă ridica din pat și trăi. Nu înțelegeam rostul vieții. Nu îl mai înțelegeam. Mi se părea că moartea lui îmi revelase inutilitatea actului de a trăi. La ce bun toate astea, dacă oricum ne-nghite pămîntul prematur, ce se alege de tot ce ai fost, ai gîndit, creat, avut? Ce scop au toate astea, cînd și din memoria celor care te-au iubit mai presus de sine te șterge actul crud și ireversibil al uitării? Dar din pătuț mă striga copilul meu și, cu eforturi supraomenești, mă ridicam din pat și îi zîmbeam, o luam în brațe și îmi găseam puterea să mai respir superficial încă o zi.

La fiecare lovitură pe care mi-a dat-o viața, m-am trezit aruncată în hăul fără fund al depresiei, dar nu mi-am dat voie să rămîn. Eram mamă. Trebuia să fiu funcțională, nu aveam dreptul să am depresii, să zac, să îmi plîng de milă. Munceam ca o apucată, mă ocupam de copii. Cînd, la un moment dat, am simțit că nu mai pot, am cerut ajutor psihiatric. Eram, la vremea aia, un sac de oase străveziu. Doar întîmplător am ajuns să-i spun psihiatrei că, printre altele, nu țin de luni multe nimic în stomac, trăiesc cu o diaree continuă și imodium pe post de mîncare. A rîs și mi-a zis că este o componentă digestivă a depresiei și că va trece după cîteva zile de medicație. Nu mi-a venit să cred, mi s-a părut că mă ia peste picior. Făcusem mulțime de investigații, analize, aveam diagnostic de colon iritabil, pastilele luate pentru asta nu ajutaseră la nimic. A avut dreptate. După nici trei zile, am fost bine. Am luat medicație 6 luni, doze foarte mici, cît să nu-mi afecteze în vreun fel viața și activitatea. M-am echilibrat chimic, dar era nevoie de mai mult decît atît. Medicația antidepresivă este ceea ce este antiinflamatorul într-o inflamație cauzată de o infecție. Tratează simptomul, calmează durerea, dar nu elimină cauza. Ca să te faci bine, trebuie să tratezi infecția. În depresie, infecția se tratează cu terapie. Multă terapie. Și asta spun și recomand tuturor celor care mă întreabă ce să facă: terapie. Există foarte multă rezistență la terapie. Chiar și la aceia care ajung în cabinetul psihoterapeutului. Fiindcă e greu și dureros să te întorci către tine. Fiindcă, de cele mai multe ori, nu elefantul din cameră e problema, ci camera însăși. Iar vindecare fără durere, în terapie, nu există. Conștientizările nu vin așa, la ceas de seară, la un pahar cu vin. Vin din exerciții făcute greu, din întrebări incomode la care nu ai vrut să afli niciodată răspunsul, din lupta cu demonii trecutului, din întoarcere cu sinceritate crudă către sine. E al dracului de greu și suntem plini de mecanisme de rezistență și negare. După atîția ani de terapie, după atîta scris și scormonit în mine, descopăr uluită, la cîte vreun exercițiu de grup (nu voi înceta să slăvesc beneficiile terapiei de grup!) că lucrurile stau în mine total altfel decît credeam, mi se reactivează dureri reprimate, fac declicuri în zone pe care le credeam bine-mersi, rezolvate, închise.

Cea mai cumplită perioadă din viața mea, în care anxietatea (cu care se căptușise depresia mea de fond mereu minimalizată și reprimată) a izbucnit și m-a pus literalmente la pămînt, a fost în urmă cu 8 ani. Experimentam niște stări fizice foarte stranii, care mă aduceau în camera de urgență săptămînal. Căderi bruște de tensiune, vomă, tremur ca în șocurile septice. Plecam de fiecare dată de la urgențe cu un bilet pe care scria toxiinfecție alimentară. M-am dus la toți medicii, mi-am făcut toate analizele. Nu găseau nimic, ca-n bancul ăla sinistru, analizele sunt perfecte, pacientul e mort. Mă rugam să îmi găsească ceva, să mă pot trata, să mă fac bine. Apoi, de ziua mea, în direct la televizor, am făcut cel mai violent atac de panică posibil, despre care aș fi putut jura că e atac cerebral sau infarct. În aceeași zi, m-am dus la psihiatra mea, aveam programare făcută de ceva vreme, căci mă gîndisem să încerc și asta, dacă la alte specialități nu am avut mai mult noroc. Atunci am aflat ce e ăla un atac de panică, ce boli poate mima, cît este de perfid, de insidios, cum îți poate schimba obiceiurile, plăcerile, întreg cursul vieții. Cum te ține captiv în teama că se va repeta și cum teama că se va repeta îl face să se repete. În seara aia, pe drum spre ai mei, am mai făcut șase, la volan. A fost doar primul dintre cele mai grele drumuri ale mele, în care parcă înotam prin gelatină, incapabilă să ajung la destinația care se afla atît de aproape. Speriată, trăgînd pe dreapta din minut în minut, fără să pot respira, cu inima bubuindu-mi nebunește, dar mai ales cu o senzație îngrozitoare de vertij și depersonalizare, de irealitate, ca într-un vis lucid. Așa am trăit luni întregi, cu toată medicația pe care o luam. Dormeam mult, de la pastile, iar cînd mă trezeam din somn, mă trezeam cu o vibrație interioară cumplită, un tremur al organelor interne care mă speria teribil. Nu mai aveam curaj să intru în direct fără să am pastila de urgență pe pupitru. Nu mai conduceam decît pe distanțe foarte scurte, niciodată în afara orașului fără să fiu însoțită, eu, care găseam atîta voluptate în condus! Îmi era frică mereu să nu se întoarcă atacurile, zilele mele erau numărători ale pauzelor între ele, trăiam de parcă aș fi fost învelită în vată, cu o senzație perpetuă de amețeală și rău generalizat. Luni întregi, am funcționat la 10-15% din capacitatea mea. Nu puteam citi, scrie, puțina vitalitate rămasă se ducea la muncă și în interacțiunile cu copiii. A ajutat și medicația. A ajutat mult terapia. A ajutat și mai mult voința să fiu bine. Am început să nu mă mai tem de propriul meu creier ca înainte. Am început să știu cînd se apropie atacul și că e doar un atac de panică, la fel ca toate celelalte care mă loviseră dar nu mă uciseseră, și să le înving înainte să se instaleze. Am început să fac sport mai mult, să petrec timp în aer liber, să reiau pe rînd lucrurile pe care mi-era frică să le fac și să îmi înfrunt frica. Nu mi-a fost teamă? O, ba da! M-am căcat pe mine! Dar nu am vrut să-mi trăiesc restul vieții terifiată, cu spaima de propria-mi umbră. Cu cît se răreau atacurile, cu atît mi le scoteam din minte și se răreau și mai mult. Nu au dispărut de tot niciodată. Pot trece ani în care nu am niciunul, apoi, din senin, mă simt cuprinsă de senzațiile știute. Am mereu la mine, într-un pastillero, medicația de urgență: un sfert de anxiolitic sub limbă și sunt bine aproape instant. Urăsc pastilele. Ani buni, după ce atacurile încetaseră, am continuat tratamentul cu antidepresive. M-am îngrășat de la ele, am crezut că voi ajunge dependentă pe viață și nu voi putea ieși niciodată din cercul ăla vicios. De fiecare dată, am rugat medicul să mi le scoată, am trăit sevrajul oribil săptămîni întregi, dar am reușit să fiu bine fără. Dar nu aș fi putut fără terapia îndelungată. Am 6 ani de cînd nu a mai fost nevoie să iau măcar o data un antipresiv. Anxioliticele, însă, le am mereu la îndemînă. Iau rar, extrem de rar, însă vorba psihiatrei mele: pui sub limbă un sfert de pastilă, în trei ore o piși, nu fi încăpățînată, nu te lăsa să ajungi în starea aia de rău dacă o poți evita. Și asta fac, atunci cînd nu se poate altfel. Încă sunt pasibilă să fac un atac de panică la volan, singură la drumuri lungi sau în avion. Dar asta nu mă împiedică să plec la drum.

Am mai avut perioade de anxietate mare. Anul trecut am ajuns la RMN din cauza unor amețeli extrem de puternice și dureri în zona cefei. Nu aveam nimic, somatizam doar anxietatea. Acum știu de ce îmi înțepenește gîtul, atunci cînd înțepenește. Fiindcă depresia e un balaur puternic, cu șapte capete, iar cel mai puternic e anxietatea. Tai unul, cresc două în loc, cînd nu ești atent.

Am avut, de multe ori, și gînduri de inutilitate și moarte. Mi-am dorit să dispar, pur și simplu, căci sinuciderea, am stabilit de mult, nu face parte din opțiunile mele. Am fost prinsă, de multe ori, într-un cap ori prea plin, ori prea gol, incapabilă să evadez din el.

M-a ajutat mult scrisul. Alergatul. Cititul. Oamenii buni și faini din jurul meu. Călătoriile. Timpul petrecut afară, în natură, cu care am o conexiune formidabiă. Statul cu mine și uitatul în mine. Iubirea.

Dar cel mai mult m-a ajutat terapia combinată, individuală și de grup. Conștientizarea faptului că depresia e o boală pe care trebuie să o tratez cu toată responsabilitatea. Sunt departe de a fi, vorba fie-mii mari, rezolvată psihic. Dar cobor în mine de fiecare dată cu voluptatea scufundătorului. Orice ar fi acolo, al meu e, trebuie să cunosc și să îmi asum. E greu și doare. Îmi vine și mie să renunț, să găsesc motive să nu mă duc la cîte o ședință cu vreo temă dureroasă, dar imediat îmi observ mecanismele de rezistență, îmi trag două palme și mă tîrăsc la terapie. De multe ori am senzația că sunt bine, sunt gata, m-am făcut, ce naiba mai caut la terapie? Apoi, după cîte vreo ședință de grup rîd de mine și înțeleg că mai e tare mult pînă departe. Dar drumul e frumos. Iar eu sunt cel mai bine din viața mea, am cîștigat lupta cea mare cu balaurul, i-am tăiat aproape toate capetele. Uneori, în loc mai crește altul, dar sunt antrenată și îl retez din nou. Să fii bine e o luptă continuă, atunci cînd ești construit așa ca mine. O luptă grea, dar frumoasă. Iar acum, respir bine.

Cînd mă uit în urmă și văd apa neagră și rea din care am ieșit vie și nevătămată, zîmbesc. Mă simt eliberată. Știu că programul depresie, instalat la o vîrstă mult prea crudă, încă rulează pe fundal, dar nu mă controlează. Nu am nevoie de pastile ca să fiu bine, sunt conștientă că sunt o femeie extrem de norocoasă și suficient de puternică. Că viața mea e frumoasă. Mă pot bucura de dimineți, de asfințituri, de mulțimele de clipe pe care le adun ca pe niște bijuterii.

Depresia e o boală cumplită. Să fii puternic înseamnă, mai ales, să știi cînd nu mai poți singur și să ceri ajutor. Cere ajutor. Aud mereu că e scump să faci terapie și zîmbesc. Aud mai ales de la oameni care și-ar permite să renunțe la niște mofturi, dacă ar vrea cu adevărat. Dar nu vor. Din păcate, la terapie ajung mai ales cei trimiși de psihiatru, atunci cînd lucrurile scapă grav de sub control, cînd boala e deja avansată. Nu sta să ajungi acolo. Cere ajutor.