Petronela Rotar

Petronela Rotar

Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

țara mea suspendată & Zuleiha deschide ochii

Cu festivalul, nu am reușit să mai scriu absolut nimic, așa că revin acum cu două recomandări de carte citite înainte de #cartfest5, două cărți care mi-au plăcut foarte tare. Prima este o carte care mi se pare absolut necesar de citit într-o perioadă cum este cea pe care o traversăm. E cartea Ancăi Mizumschi, Țara mea suspendată, o compilație de eseuri literare și de observație psihologică. E genul de carte pe care am citit-o cu admirație și invidie bună pentru felul în care este scrisă (Anca e în primul rînd poetă, optzecistă, iar asta transpare în bucățile literare), și cu la fel de mare admirație și invidie pentru bucățile de analiză. Anca nu e doar poetă ci și psiholog, iar asta face ca aceste eseuri să facă multă lumină la întrebări esențiale pe care ni le punem fiecare dintre noi: de ce alegem așa cum alegem de 29 de ani, de ce o parte din diaspora își neagă românitatea, cum ar trebui să ne privim lucid țara și să ne situăm față de ea etc. Anca locuiește în America de cîțiva ani, iar depărtarea și dorul de țară au făcut-o să își găsească resursele interioare de a se întoarce [...]

am citit Sapiens și m-a pus la locul meu

Mie nu mi-a plăcut istoria la școală. Cînd a învățat fie-mea pentru bac la istorie, mi-am amintit și de ce: era doar o înșiruire anostă de date și evenimente care nu păreau să mă privească și care trebuiau memorate papagalicește. Nimeni, niciodată nu mi-a spus istoria ca pe o poveste la școală. M-am și mirat cînd am dat de primele romane sau filme istorice că istoria poate fi atît de faină. M-am apucat de Sapiens fără să știu la ce să mă aștept și m-a prins de la prima pagină. Atît de tare că după fiecare capitol îi povesteam lui bărbatu-meu, fascinată, de aproape nu mai are nevoie să o citească și el. Ceea ce nu voi face și cu domniile voastre. Am văzut la un moment dat un film care pleca cu imaginile de undeva de pe pămînt, dădea zoom-out, ieșea din galaxie, se ducea hăăăt în univers, pînă unde pămîntul nu mai conta nici măcar ca particulă infinitezimală. Îmi amintesc senzația de călcîi de furnică pe care am avut-o urmărindu-l, cu interesele mele de călcîi de furnică care se crede important. Asta am pățit și citind Sapiens: m-a pus la locul meu rapid. Și tare faină e senzația. [...]

De |2018-10-04T15:12:22+00:006 iulie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc, Slider|Etichete: , , |3 Comentarii

paris și încă ceva

Nu am văzut niciodată Parisul. În urmă cu exact zece ani, văru-meu locuia la Paris cu familia și m-a invitat să merg la ei. Pe vremea aia mi-era teamă rău de avioane, așa că am vorbit cu prietena mea să mergem împreună. Ne-am luat bilete de avion cu vreo lună și ceva înainte, am vorbit cu mama să stea cu fetele, urma să stăm cinci zile la Paris, eram foarte bucuroasă. Apoi lucrurile s-au precipitat în viața mea, mi-am schimbat jobul, așa că nu am mai putut pleca în vacanță, nimeni nu te angajează și îți dă concediu imediat după, aveam un post cu răspundere, așa că am renunțat la plecare, era singura alegere posibilă atunci. Prietena mea a plecat singură, a văzut Parisul, eu am stat acasă și am muncit. M-am bucurat din suflet pentru ea. De atunci, am trecut cîteva ori prin Paris, de la un aeroport la altul, dar niciodată nu am și stat. Am zis că îl voi vedea cînd va veni vremea. Nu mi-am imaginat că vremea aia va fi o lansare. Și nici că voi scrie o carte care mă va purta prin atîtea locuri minunate. Joi zbor spre Paris, pentru ca vineri să [...]

De |2018-10-13T16:17:47+00:0025 iunie, 2018|Categorii: lansări și alte evenimente|Etichete: , |2 Comentarii

spulberatic

Pe Anca Vieru o știu de cînd am lansat la Brașov, împreună cu Mihail Vakulovski, prima ei carte de proză scurtă, Felii de lămîie. Văzusem că tocmai a scos un roman și mă întrebam ce nume e ăsta, Spulberatic, despre ce ar putea fi vorba într-o carte care se cheamă așa. Apoi Mihail m-a rugat să o lansăm și pe asta, așa că am lăsat ce citeam să citesc romanul Ancăi. Care m-a prins de la primele pagini. L-am citit în două zile, pe unde am apucat, eram foarte curioasă cum duce narațiunea pînă la capăt. Mi-a plăcut foarte mult. S-a scris mult pe tema comunismului, epocii de aur, din toate pozițiile. Într-o vreme, eram sastisită de literatura și cinematografia care părea să nu mai reușească să găsească alt filon de inspirație. Romanul Ancăi, deși se petrece pe jumătate în epoca aia, nu este însă o carte despre epoca de aur. Ci este cartea unui destin neliniștit și a unor mari, îngrozitoare absențe, care își lasă grav amprenta asupra celor din jur. Povestea este țesută din patru perspective, care încearcă să reflecte cît mai obiectiv personajul principal, Tiberiu Vreme, un inginer frămîntatde un trecut pe care nu-l cunoaște, care i-a [...]

De |2018-10-04T15:41:16+00:0018 iunie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , |1 Comentariu

grădina de sticlă și niște miniaturi

Cît de mult mi-a plăcut Vara în care mama a avut ochii verzi am tot spus în diverse contexte, imediat după ce a apărut. Am tot recomandat-o, iar cînd a început să fie premiată, m-am bucurat din inimă, m-am temut că va fi trecută cu vederea. A meritat cu vîrf și îndesat toate nominalizările și premiile luate. E o carte foarte frumoasă, crudă și frumoasă, care amintește de o altă carte la fel de crudă și frumoasă, De ce fierbe copilul în mămăligă, a Aglayiei Veteranyi. Dacă nu le-ați citit pe niciuna încă, e musai. Știam de la Tatiana că scrie al doilea roman, pe care l-am așteptat cu sufletul la gură și cu teamă, recunosc, însă ea tot zicea că mai are de lucru, că nu e mulțumită etc. Apoi a apărut.   Am luat cu mine cartea într-un colț de rai unde am fost să lucrez vreme de trei zile și am citit-o dintr-o suflare, într-o grădină unde se auzeau doar greierii și foșnetul ierbii. Îmi era teamă de ea, știam deja că va fi o carte la fel de crudă precum Vara, însă mă înșelasem, este peste. Eu nu am fost niciodată la Chișinău. Pînă am [...]

poem cu pisică

În zile ca asta, mi-e limpede că nu voi mai putea scrie nimic bun, niciodată   Spune-mi minte netedă, spune-mi proastă. În zile ca asta, rămîne doar frica umorală, stătută, pestilentă, ca niște mațe de mîță zdrobită de-un zid.   Mi-e atît de frică tot timpul încît mi se topește carnea pe oase Iar oasele devin moi, gelatinoase. Spune-mi păpușă de cîrpă. Mi-e atît de frică tot timpul încît devin ghemul de blană pe care o pisică uriașă îl vomită convulsiv (așa cum vomita mîța profesoarei mele de dicție gogoloaie chiar acolo în sala cu pian în care, cu o agrafă între dinți, învățam să-l rostesc bine pe s) Frica mea e o pisică uriașă, înspăimântătoare în burta ei scurm cu gheare boante, tocite în burta ei mă ghemuiesc și tremur din burta ei mă scuipă afară cînd nici măcar ea nu mă mai poate îngădui. Spune-mi nimeni, spune-mi nimic. Frica mea e mîța moartă chiar de la popa la poartă, de pe zidul popii, acolo unde a aruncat-o tata în ziua aia cînd încă putea fi luată în căușul palmelor și încălzită. Nu trebuia să omori pisica, tata. Acum mi-e tot timpul frică. Pisica aia moartă nu s-a mai [...]

De |2018-10-13T12:04:21+00:003 iunie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , |3 Comentarii