Petronela Rotar

Petronela Rotar

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

la răsărit de Eden și niște crai (de Curte Veche)

Steinbeck este unul dintre autorii mei preferați, iar asta înseamnă la mine să citesc tot ce a scris, însă dozat, să-mi ajungă. Din fericire, a scris vreo 27 de cărți, așa că îmi mai rămîn. Straniu pentru mine, însă, deși am citit aproape toate cărțile lui mari deja, nu pot spune dacă mi-a plăcut mai tare Fructele mîniei (despre care am scris aici), Șoareci și oameni sau La răsărit de eden, într-atît de tare mi-au plăcut toate. Steinbeck zicea despre cartea asta așa: scriu această carte pentru băieții mei... Le voi istorisi una dintre cele mai mărețe povești, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine și rău, despre putere și nevolnicie, despre iubire și ura, despre frumusețe și hidoșenie... este singura carte pe care am scris-o vreodată. Am citit-o în două zile, mai exact pe drumul cu trenul Brașov-Galați și retur, cînd am avut la dispoziție aproximativ 18 ore de citit, lucru pe care numai CFR-ul cel lent și fără legături directe ți-l poate oferi, căci cum altfel aș fi avut eu vreme să parcurg 780 de pagini? Ce am găsit eu fascinant în cartea asta, dincolo de cele știute deja (faptul că stăpînește impecabil o [...]

De | 2018-04-17T12:32:32+00:00 17 aprilie, 2018|Categorii: ce mai văd și mai citesc|Etichete: , |2 Comentarii

cum m-am îmbolnăvit de Granada

Mai întîi trebuie precizat că eu, de cînd m-am întors, bolesc de dor. Așa de greu mi-a fost, că nici memoriili, vorba doamnei gazde, de care s-a temut nu am fost în stare a le scrie. Nu încape vorbă, că m-am apucat de vreo trei ori, dar de fiecare dată am scris cîte un paragraf și am abandonat. Așadar, doamna Ursace, dacă textul vă pare dezlînat, să știți că este pentru că chiar e. Așa începe. Adevărul e că nu reușesc să-mi revin deloc. Mă uit pe geam, ninge, deși e final de martie, totul e gri și foarte românesc, mă tem de referendumul care va împărți România în două, mă tem că vor stinge lumina în țara asta. Apoi, nu a mai fost final de martie. Ci aprilie de-a binelea, care știm că e the cruelest month. Și continuă așa. Mai întîi a fost aeroportul cu toți oamenii care nu plecau nicăieri din cauza degivrării, și stăteau acolo, (nă)clăiți grămezi, și eu și Ana pe jos, așezate turcește, așteptînd să vedem dacă vom zbura sau vom rămîne, și mai ales cui. Și apoi a început îmbarcarea, dar repede am fost întorși din drum, era gheață pe pistă, așa că [...]

De | 2018-04-11T14:54:42+00:00 11 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|10 Comentarii

o călărire în după-amiaza de Paște

Azi s-a întors mînuța care scrie în capul meu. Credeam că am pierdut-o. Poate că nu i-am mai lăsat loc, cu mintea mea plină-plină, în care nu mai încape nimic. Apoi am pus mîna pe bicicleta aia din curtea alor mei și cînd am încălecat-o și am ieșit în aerul reavăn, era acolo: înregistra și reda. Mi-ai lipsit, i-am șoptit. Îmi lipsise, nesuferita. Mai întîi m-am dus în Șoșpătak. Mereu uit că livada nu mai există, mereu mă minunez cînd ajung că toți pomii au dispărut. Așa că am crezut pentru cîteva minute că merg spre livadă. Pe stînga, cimitirul unguresc cu zidurile lui pline de toporași, pe care nu m-am oprit să-i culeg. Am strîns destui cînd eram mică. Sau poate eram pur și simplu prea tristă pentru asta. Toată tristețea pe care am reprimat-o o viață o las acum să iasă, iar ea iese, nu se încurcă. Liliacul nu era înflorit, abia înfrunzise. Iarba da, era verde și grasă, de la atîta ploaie, dar pomii doar înmuguriți, cu muguri plini și grei, gata să plesnească. Ce aventură era cîndva să mă duc singură în Șoșpătak, ce mici îmi par toate acum. Canalul din spatele curții, care ne adăpostea [...]

De | 2018-04-10T13:22:47+00:00 10 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |1 comentariu

durere, bibelou de porțelan

Tulburător articol, mi-a scris un domn care a citit ce scrisesem pe marginea discuției pro-anti-avort, dar nu ar fi mai bine să nu răscolim lucrurile și să încercăm să uităm lucrurile dificile? Pluralul m-a făcut să zîmbesc. Exprimarea lui, scrisese să încercăm, era o încercare eșuată și abuzivă de complicitate, care mă obliga cumva pe mine să ader la nevoia lui de a îngropa lucrurile care îl dor. Omul voia să uite, iar eu, cu nevoia mea de vindecare, îi încurcam planurile, de parcă i-aș fi ținut un pistol la tîmplă și l-aș fi obligat să citească ce am scris. De parcă libertatea mea de a scrie ce vreau interfera cu libertatea și alegerea lui de a citi doar ceea ce îi place și, mai ales, de a nu citi ceea ce nu. I-am spus că sigur, din partea mea e liber să uite ce vrea, iar eu sunt liberă, de asemenea, să răscolesc ce am nevoie să răscolesc. Aveam încă în minte nevoia asta de negare a unui trecut pe care ne mințim că l-am uitat, dar care ne însoțește în comportamentele zilnice, cînd am intrat la ședința săptămînală de terapie de grup. Tema pe care lucrăm în perioada [...]

De | 2018-04-04T17:32:22+00:00 4 aprilie, 2018|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |10 Comentarii