Ana, mon amour (o interpretare)

Am fost să vedem Ana, mon amour. Bărbatu-meu îmi zisese că ăsta e film din ăla de-al meu după trailer, însă abia ajunși în sală mi-am dat seama cîtă dreptate are.

Ana, mon amour este radiografia unei relații tipice pentru zilele și societatea noastră. Mi-a plăcut extrem de mult, e de departe cel mai bun film românesc pe care l-am văzut de ceva vreme, are un super scenariu și e foarte bine realizat. De fapt, e atît de bine realizat și de realist, încît majoritatea celor aflați în sală au fost șocați și au simțit nevoia să rîdă ori de cîte ori au văzut un sfîrc sau un floc, că deh, rîdem de ceea ce ne este rușine, ori noi am fost educați că trupul și sexul sunt rușinoase. Nu m-au mirat reacțiile, dar m-au enervat, așa cum mă enervez de fiecare dată la cinema cînd oamenii ajung să se uite la filme pe care nu le înțeleg și deranjează pe ăia care chiar își doresc să le vadă. Iar pe ecran nu era nimic porno sau sexy, erau doar scene foarte bine filmate și realiste ale intimității unui cuplu de oameni obișnuiți, nici prea-prea, nici foarte-foarte, care se iubeau, făceau dragoste, se mîngîiau și alintau așa cum facem în intimitate fiecare dintre noi. Nu era nimic de rîs acolo. Nici măcar părul pubian al personajului principal, care era specific perioadei în care se petrecea acțiunea și, vorba fie-mii, artistic în filme. Și tare m-am îngrețoșat că, în 2017, încă oamenii mai strigă în sală, la cinema, ce evantai are aia, ahahah șa.

Cel mai tare m-a speriat, însă, cheia în care mi-am dat seama că a fost interpretat filmul, tot din comentariile din sală, dar și din discuțiile cu alți oameni care l-au văzut.

Filmul este povestea fiecăruia dintre noi, la un moment dat. Doi oameni care nu știu de capul lor și intră într-o relație din motivele și nevoile greșite (ea depresivă și anxioasă, el cu o nevoie de control și o personalitate codependentă), cu un bagaj emoțional și o copilărie extrem de fucked-up, dar și de obișnuite în România, familii violente, abuzive, disfuncționale și își întrețin o vreme, unul celuilalt, aceste nevoi. Ea, dependentă de antidepresive și anxiolitice, cu atacuri de panică ce o transformă într-o plantă de apartament, dependentă de bărbatul din viața ei. El, cu o nevoie teribilă de a fi salvatorul ei, de a fi necesar la modul absolut, de a-i controla viața în cele mai mici aspecte, de a-i dirija tratamentul, comportamentul, sănătatea, totul, în cele din urmă. Cînd ea rămîne gravidă, în controlul pe care el îl exercită asupra ei, o trimite la terapie, fără să anticipeze că asta se va întoarce împotriva lui în vreun fel. Iar aici începe povestea tipică a oricărei relații în care unul începe să evolueze și să lucreze la sine, iar celălalt rămîne agățat de nevoile lui de la început și în negare. Ea, cu ajutorul terapiei, începe să se pună pe picioare, iese din întunericul depresiei și anxietății, dar și al apartamentului unde era ținută, fără să aibă voie să scoată măcar copilul în parc, fiindcă, nu e așa, nu era în stare, își găsește un job mișto, arată din ce în ce mai bine; în același timp, el rămîne fără job, devine casnic, încearcă să recupereze controlul, îi verifică telefonul, o urmărește, o urăște pe terapeuta despre care crede că a preluat controlul asupra soției lui fiindcă nu își poate imagina că ea poate gîndi cu propria minte, o insultă. Și apoi, firesc, vine ziua în care ea se desprinde de răul pe care i-l face, iar el, ce să vezi, ajunge pe canapeaua terapeutului, ca să înțeleagă ce naiba i s-o fi întîmplat.

Așa s-a văzut filmul de pe scaunele unde am stat eu și bărbatu-meu, doi obișnuiți ai terapiei și ai scotocirilor în sine.

Cum s-a văzut în sală și pe la niște cunoscuți care, culmea, erau foarte aproape de situația asta: el se îndrăgostește de o tipă bolnavă și are super multă grijă de ea, se sacrifică pentru ea, o duce pe la doctori, îi plătește terapia, un adevărat martir, ce mai, iar ea, o nerecunoscătoare, îl părăsește la greu, cînd ea se face bine. Nici urmă de abuzator, de codependent, de control-freak, de om care întreține și hrănește o condiție ca să își satisfacă nevoia de a fi necesar, salvator etc.

Cînd am ieșit, m-am întrebat cu ce ochi aș fi văzut eu filmul ăsta acum niște ani. Sigur, mi-ar fi plăcut scenariul (e un film care începe cu o discuție despre Nietzsche), regia, actorii, povestea, dar aș fi înțeles-o în cheia corectă? Sau m-ar fi atras tragismul ei, fără să fiu capabilă să o decodific, precum cei din sală, tocmai pentru că eu însămi eram într-una dintre poziții și, evident, în negare?

Am rîs pe tema asta cu omul meu, fericiți că suntem amîndoi conștienți de cine suntem, de imperfecțiunile și condițiile fiecăruia dintre noi, că ne-am uitat cu aceiași ochi la filmul ăsta care nu e doar un film ci o realitate perpetuă în jurul nostru.

Mi-am adus aminte, scriind, de experimentul cu crabii, care merge mănușă în povestea filmului. Dacă arunci un crab într-o găleată, cică îi ia o vreme îndelungată, însă va reuși într-un final să iasă. Dacă arunci însă mai mult de unul, doi, trei etc., niciunul nu va mai reuși să iasă vreodată, pentru că, de fiecare dată cînd unul va scoate capul și va încerca, ceilați se vor agăța de el și îl vor trage înapoi. Sună cunoscut, nu?

Nu mă credeți pe cuvînt, mergeți să vedeți filmul ăsta. Cine știe ce mai descoperiți. La voi înșivă.