am început să mă eliberez de sub sclavia internetului

Unul dintre lucrurile „ciudate” pe care le-am remarcat la Bruxelles a fost acela că, la terase, în restaurante, oamenii discutau și se priveau în ochi, nu aveau privirile aplecate spre mîinile în care țineau smartfoane. Foarte rar, și numai oamenii singuri, păreau absorbiți de telefoanele lor. Sigur, în Bruxelles netul merge mai prost decît la noi, wifi-ul nu e gratuit decît o perioadă limitată, dar orișicît, nu am văzut oameni suferinzi din cauza asta. Ba dimpotrivă.

Îmi amintesc, cînd am văzut filmul Her, de o scenă în care, undeva la metrou parcă, toți trecătorii erau complet abstrași, nimeni nu se uita în jur, erau profund conectați la telefoane și orice altceva înceta să existe, iar scena aia mi-a dat fiori reci pe șira spinării. Nu suntem deloc departe de chestia asta nici noi. Eu însămi petreceam un număr uriaș și ucigaș de ore răspunzînd la mesaje, comentarii, stînd de vorbă cu cei care îmi scriau, fără să țin cont de multe ori unde sunt, cu cine, ce altceva am de făcut. Fiindcă eu nu știu să spun nu, mi-e rușine să nu răspund, totul mi se pare urgent, sunt mereu la dispoziția oricui are nevoie de mine. Chiar în ultima seară la Bruxelles, bărbatu-meu s-a șucărit fiindcă îl chemasem să facem bagajele împreună, el mă întreba diverse, însă eu nu auzeam fiindcă tocmai îmi scrisese un puști care avea nevoie de ajutor și mi s-a părut că asta e mai urgent, fără să îl anunț și pe el că amînăm operațiunea cît sunt eu ocupată să salvez pe cineva. Iar asta nu era prima oară că ignoram pe cineva drag, din realitate, ca să răspund unor apeluri din cealaltă realitate, cea virtuală. Fiindcă mereu am considerat că și cei de acolo tot oameni reali sunt, cu probleme reale.

Și acum consider același lucru, dar am decis să prioritizez. Și, fiindcă sunt incapabilă să mă abțin dacă văd pe telefon notificările, mă furnică buricele degetelor să văd cine mi-a scris, dacă sunt copiii?, dacă e ceva important?, mi-am dezinstalat Facebook de pe telefon fără pic de regret. Am crezut că va fi mai greu să rezist, însă mi-am dat seama că e o adevărată binecuvîntare. În weekend am fost plecați să coclăurim, nu am petrecut deloc timp pe telefon și am fost de o sută de ori mai conectată la mine, la copil, la bărbat, la natură. Iar Facebook, doar de pe laptop, de acasă, cu porția, cu program, este absolut suficient. În loc să scrollez ca o lobotomizată – deși la mine în feed găsesc foarte multe chestii mișto, nu mă cac pe mine – am reușit să termin scurt vreo trei cărți. (Nu, Solenoidul încă nu, dar trag tare.) Prea mă obișnuisem să bag nasul în telefon, să fiu conectată, pasămite, la realitate și vremuri, în timp ce viața și realitatea rulau în fundal, iar eu nu apucam să le observ de ecranul de ultimă generație al telefonului mult mai inteligent decît mine.

În schimb, mi-am instalat, adică bărbatul, că eu sunt cea mai atehnică persoană în viață și nici nu vreau să învăț, citez – niște aplicații foarte mișto care mă împing să îmi depășesc tot felul de recorduri personale, cum ar fi numărul de pași zilnici, de kilometri merși pe jos, de scări urcate, inima, sîngele, ba avem și una pentru monitorizarea activității sexuale!, cu care am de gînd să-i scot ochii (sau el mie?) dacă o fi cazul, mai încolo.

Așadar, fac primii pași întru eliberarea de sub sclavia internetului și mă simt excelent. Ba chiar recomand. Habar nu am cît o să mă țină, dar o iau ca pe o cură de dezintoxicare. Un fel de detox al minții.

versus

Observați diferențele, da?

Așa că, dacă îmi scrieți și nu răspund pe loc ca pînă acum, să nu credeți precum Zdreanță, cel cu ochii de faianță, că m-am făcut a dracului. Doar că voi vedea mesajele atunci cînd am timp să mă dedic lor și voi răspunde apoi, ca întotdeauna. Pace.