alegerea de a fi (ne)fericit

alegerea de a fi (ne)fericit

De | 2017-08-14T13:17:41+00:00 20 martie, 2017|Categorii: opinii și adevăruri subiective, Slider|Etichete: , , , |17 Comentarii

Pasămite azi e ziua fericirii și toți ar trebui să sărbătorim fiind sau prefăcîndu-ne că suntem fericiți. Dar nu asta facem zi de zi, cumva? Nu mimăm lipsa problemelor și fericirea față de ceilalți, dar mai ales față de noi înșine? Nu disimulăm cu fiecare fotografie postată de pe facebook și instagram, cu fiecare haștag ilăvmailaif, ilăvmaifemili, cu fiecare stare – simțindu-se binecuvîntat/ă, simțindu-se fericit/ă, simțindu-se în rai -, nu încercăm să (ne) convingem că totul e în regulă, că dacă punem poză de profil cu soțul și toți copiii (ne) vom păcăli că chiar suntem familia perfectă, vom strînge zeci de likeuri lucitoare, comentarii admirative, cît de frumoși sunteți împreună!, ce familie frumoasă!, familia perfectă! etc., iar asta ne va dezmierda orgoliul, ne va face să uităm pentru o secundă că bărbatul nu ne-a mai atins de patru luni sau ani, că pe soție o doare mereu capul, că toate discuțiile dintre noi se reduc la chestiuni administrative, că nu l-am uitat pe ex-ul, că o urîm încă pe fosta, că unul dintre noi țipă mereu, că altul bea, că unul deține controlul, că celălalt se lasă controlat, că el are amantă, că ea se iubește în secret pe Facebook cu cineva care chiar o ascultă. Iar lista poate continua la infinit, ba chiar de două ori pînă la infinit, dacă numără Chuck Norris. Și apoi, cine își asumă public că e nefericit, în depresie, bolnav, sărac, înșelat, dependendent, codependent, compulsiv, obsesiv, anxios, vulnerabil pînă la Dumnezeu și înapoi?

Dar nu despre fericire voiam a face vorbire de ziua fericirii, ci despre ceva mult mai subtil: despre autoiluzionare, despre mecanisme de protecție, despre fugă, de altfel în strînsă legătură cu fericirea sau pretinsa fericire. Și despre asumarea responsabilității propriilor alegeri și punctului în care se află viața noastră.

Creierul nostru este un mecanism extrem de complicat și inteligent. De fapt, e atît de inteligent încît are capacitatea de a se păcăli pe sine însuși. Una dintre cele mai dezvoltate abilități pe care le are este aceea de se/ne proteja de adevărurile care ne-ar face să ne doară nespus. Este și motivul principal pentru care un psiholog nu se poate autovindeca, autoanaliza. În asta rezidă și așa numita rezistență la terapie. Printre cele mai grele adevăruri de suportat este acela că suntem sută la sută responsabili pentru viața noastră și alegerile noastre. Dacă nu suntem fericiți, nu este vina nimănui altceva decît a noastră. Dacă cineva și-a „bătut joc” de noi, nu e vina nimănui, decît a noastră, căci noi am permis lucrul acela. Orice relație, fie ea amoroasă, fraternă, maternă, paternă, de prietenie, de rudenie etc., este o funie cu două capete, iar la fiecare capăt se află nevoile fiecăruia dintre protagoniști. Atunci cînd cineva „ne face” ceva, întotdeauna la capătul nostru al funiei se află o nevoie a noastră, nu neapărat sănătoasă,  care se împlinește atunci cînd acceptăm să ni se facă acel lucru.

Sigur, discuția este mult mai stufoasă decît atît. Nevoile și comportamentele nesănătoase nu apar din neant, ci sunt rodul unor convingeri adînc săpate în inconștientul nostru, majoritatea născute în copilăria mică și apoi crescute pe parcursul vieții. La astea se adaugă cele din inconștientul colectiv, cu care ne naștem. Prin adolescență, ne mai căpătuim cu o serie de răni. Iar apoi, dacă devenim conștienți de noi și de ele, ne apucăm de vindecat, și tot vindecăm pentru tot restul vieții. Sau nu, și tîrîm după noi șiragul de răni care atîrnă ca niște tinichele zornăitoare, oricît de mult am fugi de ele și, în definitiv, de noi. Ne căptușim cu mecanisme de apărare, cu mecanisme de fugă, o dăm în compulsii, obsesii, control, în comportamente distructive, în dependențe și codependențe, totul ca să nu cumva să simțim durerea despre care credem că ne va dezintegra dacă ne vom lăsa pradă ei. Și ne este imposibil să credem despre noi înșine că suntem responsabili de nefericirea în care ne scăldăm.

Cînd, de fapt, începînd cu perioada adultă, totul e alegere, de cele mai multe ori inconștientă. Mie mi-a luat o treime de secol ca să mă prind că nu e nimeni de vină pentru viața mea, că nu mi s-au întîmplat nenorociri așa, degeaba, fără ca eu să am vreo contribuție, că nu sunt o victimă neajutorată ci un om responsabil de propriile alegeri. Sigur, nu am ales eu să am copilăria pe care am avut-o, să fiu violată în adolescență (deși eu una îmi găsesc și în cazul ăsta ceva responsabilități) sau să moară tatăl fetei mele mari. Însă ce am făcut eu, cum am prelucrat durerea, cu ce convingeri am rămas în urma acestor experiențe, ce alegeri am făcut după – alea sunt toate responsabilitatea mea și a nimănui altcuiva. Cîndva, o prietenă mai evoluată decît mine – atunci eram naivă și iresponsabilă tare – încerca să îmi explice asta și eu nu înțelegeam deloc. Cum adică, mă revoltam eu, e vina mea că m-a părăsit X? Că m-a înșelat Y? Iar ea se străduia să-mi demonstreze logic că da, eu alesesem să intru într-o relație care nu avea unde să ducă, cu un om indisponibil și fizic și emoțional, că alesesem să închid ochii raționalului. Ba, mai mult, o făcusem anume ca să răspund unor nevoi și convingeri de care nici măcar nu eram conștientă: eram la rîndul meu cea mai indisponibilă emoțional ființă, cu o spaimă de intimitate și durere uriașe, alegeam relații superficiale, cu finaluri previzibile. Aveam săpate adînc în inconștient niște convingeri negative despre mine, în capul meu eram o ființă părăsibilă, nedemnă de a fi iubită, nu meritam mare lucru, iar toate acțiunile mele convergeau înspre a-mi demonstra iar și iar aceste adevăruri care-mi guvernau inconștientul. Dar eu nu vedeam asta, mă vedeam victima manipulării, egoismului, neasumării altora. Atunci, ea mi-a pus  brusc în mînă un obiect foarte greu, ține asta, mi-a zis. Iar eu, fără să stau să mă gîndesc măcar, am luat greutatea aia și, odată trezită cu ea în mînă, mă întrebam ce naiba e asta, ce joc joacă cu mine. Mi-era greu să țin obiectul ăla, iar cînd ea m-a întrebat cum mă simt, am zis că straniu și că nu înțeleg de ce mi l-a dat. Dar tu, tu de ce l-ai luat? Pînă adineauri, greutatea asta era la mine, eu ți-am pasat-o și tu ai luat-o fără nicio ezitare. Uită-te la mine, eu acum sunt liberă și ușoară, iar tu împovărată de greutatea mea. De ce ai luat-o? Vezi, așa e în toate relațiile, mi-a spus. Oamenii îți dau tot felul de lucruri, emoții, judecăți, gesturi, de tine depinde dacă le primești sau nu. Conștient sau nu, tu ești cea care a luat în mîinile ei ce ți-am dat eu, nu te-am forțat cu nimic.

Mi-a luat ceva ani ca să înțeleg jocul de atunci, să-l integrez, să îl internalizez. Eu, cea obișnuită să ia în brațe, fără discernămînt, orice i se arunca. Acum știu că nimeni altcineva decît eu însămi sunt responsabilă pentru tot ce accept și mi se întîmplă.  Nu mai rezonez la povești de genul: nenorocitul ăla mi-a făcut aia, curva aia mi-a făcut ailaltă. Firesc, îmi răsare în minte întrebarea: dar tu unde erai cînd ăla sau aia îți făceau asemenea nenorociri? Erai în comă? Și, dacă nu erai în comă și ai acceptat, înseamnă că ți-a ieșit și ție ceva din toată afacerea aia, o nevoie ți-a fost împlinită. „Nu am avut de ales”, „nu am avut ce face” sunt expresii care mi-au ieșit din vocabular și care mă zgîrie cînd le aud. Mereu avem de ales, doar că, de cele mai multe ori, nu ne place să alegem fiindcă e greu și suntem comozi și rezistenți la schimbare, ne e frică, nu avem încredere în noi etc. Dar de ales avem. Și facem alegerea, aproape întotdeauna cea mai ușoară și care, chiar dacă nu pare, tot o alegere e.

Fericirea, în aceste circumstanțe, mi se pare o muncă și o alegere de zi cu zi. Ești fericit atunci cînd ești în congruență cu tine însuți, cînd ești conștient de alegerile pe care le faci, de motivațiile lor, de nevoile tale, de bubele și mucegaiurile tale, cînd reușești să nu te mai minți și să nu mai cauți în afara ta motivele nefericirilor tale, atunci cînd te accepți drept un om imperfect și pe ceilalți asemenea ție, oameni imperfecți, în căutarea aceleiași iluzorii fericiri din reclame și filme. Și nu o găsești în meme-urile de pe Facebook pe care le distribuie prietenii tăi, nici în cărțile cu rețete de tipul „cum să fii fericit în zece pași”, ci în conștiența de sine, în cunoașterea și acceptarea de sine. O muncă a dracului de grea și care nu se sfîrșește niciodată de tot, însă ale cărei roade sunt foarte dulci.

 

„O viaţă fericită nu poate exista fără o anume cantitate de întuneric.” (Jung)

Despre autor:

Clickul pe care îl daţi e fierăstrăul cu care faceţi sternotomia mea. Îmi deschideţi pieptul şi umblaţi pe dinăuntru prin mine. Umblaţi uşor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeţi, nu zgămâiaţi, nu etichetaţi. Nu parcaţi pe aortă, nu scuipaţi. Nu vă urcaţi încălţaţi cu cizmele pline de noroi. Mulţumesc.

17 Comentarii

  1. D.T. 20 martie 2017 at 20:10 - Răspunde

    Am mai scris în altă parte că fericirea nu este o stare, ci o schimbare a stării, de aceea nu poate exista pe termen lung, ci se împarte, în cel mai fericit caz :), în momente.
    În rest poate fi o stare de echilibru/împăcare/liniște.
    Din cauza asta nici un luptător/căutător/călător nu este și nu poate fi fericit. Și nici cel ce caută mai binele în locul binelui.

  2. DeedH. 20 martie 2017 at 20:35 - Răspunde

    Genial,din pacate ma-nvart si eu in cercurile acestea vicioase si-alerg prin jurul cozii.M-am simtit ca undeva trec izolat prin genul asta de chestiuni si uite ca,ti
    -am gasit postarea.Ce pot sa spun este,continua….:)

  3. Gabriela 20 martie 2017 at 20:41 - Răspunde

    Ma regasesc. Multumesc:) Zambetul este pt ca nu ma simt singura. Asta ma face sa ma simt mai bine. Este oare un fel de placere perversa?!?

  4. Cristina Stark 21 martie 2017 at 07:53 - Răspunde

    Mulțumesc Petronela Rotar-Cotoban că scrii cam așa cum aș vrea sa scriu eu dacă aș fi așa talentată ca tine la scris și că ne transmiți nouă cititorilor cu o sinceritate atât de rară, ceea ce putem fiecare în parte să înțelegem. Mie mi-au trebuit iată tot aproape o treime de secol să realizez ca sunt 99,9% responsabilă de „crucea” ce o am iar că 0,1% e contribuția lui D-zeu, cel mai bun părinte ce mă învață cu răbdare absolută cele ce am de învățat în viața mea.
    Notă: La vârsta de 9 ani am descoperit existența vieții și mai ales a morții prin trecerea dureroasă în neființă a Moșului meu tocmai în săptămână luminată și în ziua în care o Românie întreagă se bucura pentru ca Steaua ne-a înscris între stelele lumii. Din copil naiv, extrem de prezent și sigură pe ea în viața mea, am început RAPID, să experimentez mai întâi spaima grozavă de moarte iar mai apoi să caut prin multe feluri a cerceta asupra sensului existenței mele pământene. Am făcut tone de greșeli în viață, în unele chiar am persistat și de câte ori disperam acuzam pe alții pt nefericirea mea. Acum însă știu că am să o fac din ce în ce mai rar iar atunci când o fac e mai mult din înclinatia mea naturală spre rasfat.
    Această muncă a mea cu mine e frumoasă, obositoare, sisifica as zice, uneori liniștitoare iar, la nivel ideatic, eu chiar cred ca va avea cândva și o finalitate conștientă.???? Până atunci însă acumulez experiențe din care simt că trăiesc tot mai din plin, deseori elimin tot ceea ce insistă în a mă face să sufăr, mai uit din când in când să șterg din „recycle bin” și revin asupra acelei situații dar toate aceste „munci” mă fac să iubesc tot mai mult viața, lumea și tot mai mulți locuitori ai ei.

  5. Mihaita 21 martie 2017 at 08:12 - Răspunde

    Cred ca este de preferat sa cauti in orice lucru partea frumoasa, care iti ofera o farama de bine, decat partea intunecata!

    • Petronela 21 martie 2017 at 12:41

      atîta vreme cît rămîi conectat la realitate și nu propagi un pozitivism nerealist și păgubos, în cele din urmă.

    • Mihaita 21 martie 2017 at 13:02

      Asa este, multumesc!

  6. Black Sunrise 21 martie 2017 at 21:26 - Răspunde

    Damn, woman… Te-am descoperit ascultand podcastu’ lui Eftimie si am fost curios sa vad „who’s behind that sassy girl”. Nu-s genul de imbecil care sa-si etaleze pretios cuvintele ca intr-o partida de major league poker, sau care sa stea constipat in carja dex online, incercand sa para smartass and shit – am „decat” 8 clase. Am vrut sa-ti spun doar ca mi-ar placea sa cred ca, intr-un Univers paralel, you’ll be our President and role model. And yeah, i never thought before about a woman president , because… the obvious.

    • Petronela 21 martie 2017 at 23:03

      :)) sunt încântată de cunoștință.

  7. iulia 22 martie 2017 at 13:12 - Răspunde

    Am citit atent, atat de atent incat la final mi-am dat seama ca mi-am tinut respiratia…. vreau doar sa te intreb: imi permiti sa traduc si sa il punn si la mine pe pagina ? evident cu „meritele autorului original 🙂

    • Petronela 22 martie 2017 at 14:13

      firește, atîta vreme cît menționezi sursa 🙂

  8. Lia 23 martie 2017 at 13:06 - Răspunde

    Ai dreptate in mare parte. E totusi ceva ce nu inteleg: cum ajuta constientizarea unei probleme la rezolvarea ei? Daca, de exemplu, constat ca nevoia mea de a posta tot ce fac pe Fb deriva din aceea ca n-am prea fost bagata in seama in copilarie sau adolescenta, iar acum am nevoie sa fiu vazuta/validata/admirata, cum rezolv mai departe problema? Nu-mi lipseste nimic din viata (obiectiv vorbind, ca o lipsa trebuie sa fie pe undeva, ca oamenii normali nu pun 10 poze pe zi pe retelele de socializare :)))

    • Petronela 23 martie 2017 at 13:35

      Asta înveți în terapie. Conștientizarea nu e destul. Trebuie să și vrei să te duci acolo, să lucrezi cu tine, să te lași să simți durerea, să o integrezi, hehe, e mult de muncă.

  9. VikingulDacoRoman 26 martie 2017 at 12:46 - Răspunde

    „Placerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea insa se intemeiaza doar pe adevar”
    Chamfort

  10. Laura 27 martie 2017 at 00:19 - Răspunde

    M-am gandit la „Synecdoche New York”… oare de ce?
    Felicitari pentru „Cea mai buna carte din 2016”! Salutari din Anglia!

  11. Nicoleta 18 aprilie 2017 at 15:41 - Răspunde

    Ptr.Petronela
    Te rog frumos sa-mi spui unde gasesc articolul tau (al carui titlu nu mi’l amintesc)care se incheie cu ideea ca la batranete noi suntem dependenti de copiii nostri…pana la sfarsitul articolului fiind descrisa viata unei femei normale cu toate „obligatiile” care nu o lasa sa faca ceea ce-si doreste ptr ea..etc.
    Este un art. senzational si vreau sa-l shere-uiesc si altora spre citire si iluminare. Multumesc anticipat.

    • Petronela 18 aprilie 2017 at 21:31

      poți fi un pic mai specifică, te rog?

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: