infinita tristeza

17

(2010)

stăteam în cofetărie – intrasem să iau amandine, preferatele mele, și ne strîngeam în brațe și plîngeam. nimeni nu ar fi putut bănui că suntem mamă și fiică. ea, mai înaltă ca mine. plîngeam și ne strîngeam în brațe, fără să ne pese de oamenii care se holbau la noi, intrigați. machiajul îmi curgea pe față, freza proaspăt ieșită din mîna stilistei se turtea de umărul ei.
yo quiero tener hijos ja! y tu quique? aaa, yo no!
se revoltase mai devreme în cabinetul doctorului: m-am săturat de depresiile ei stupide. și apoi tresărise. asta e compulsie, pe fond nervos, a zis medicul. anxietatea se moștenește, draga mea și s-a uitat fix în ochii mei să vadă ce reacție am. de aia nu o să fac eu copii, a izbucnit rebela de pe scaunul de lîngă. m-am săturat de depresiile ei stupide.
m-am săturat de depresiile ei stupide.
y tu quique? aaa, yo no.
faci un copil. îl crești. așa cum îl crești. greu, de cele mai multe ori. îi dai tot ce nu ai avut tu. dragoste mai ales. ajunge adolescent. se înfometează. urlă la tine. se uită ca și cum i-ai fi dușman. îți trîntește ușa în nas. îți spune că pedeapsă e că ești tu mama ei. că abia așteaptă să împlinească 18 ani să plece. să facă ce vrea ea. să nu mănînce, de exemplu. îi arăți poze cu fete anorexice. îi explici, plîngi, te frămînți, țipi și tu.

m-am săturat de depresiile ei stupide.
uneori, rareori, te ia în brațe și plînge. așa ca acum, lângă raftul de amandine. ți se destramă sufletul. ochi cu ochi, ață cu ață, ca un ciorap rupt.
ai vrea să fie mică iar, să poți face ceva, orice. era așa de simplu. acum nu mai ai cum. nu mai ai cum. nu îți poți feri copilul adolescent să mai sufere. nu îi poți arăta cum e, prin ochii tăi. nu poți, nu poți. nu ai cum. poți doar asista. poți doar încerca. poți doar să te zbați tăcut. poți fi alături, dacă ești lăsat.
acasă își întinde șevaletul. scoate vopselele, pensulele.

y tu quique? aaa, yo no!
nu pot să pictez, mama, nu îmi vine în minte nimic vesel. nu sunt destul de bună
încă.
m-am săturat de depresiile ei stupide.
ai 4 luni de cînd nu ai luat niciun antidepresiv. ai avut. pui în palmă pastiluța mică. ți-a zis doctorița, nu te pot lăsa așa mai ales că e toamnă. e conjuctural, draga mea. ești draga tuturor psihiatrilor, desigur. așadar, conjuctural, înghiți pastiluța mică. e preferabil, îți spui, unei sticle de vodcă zilnic. sau heroinei. sau valiumului. nici măcar nu îți permiți luxul ăsta. ai doi copii de crescut.
iar ei s-au săturat de depresiile tale stupide.
mama, por que no puedo tener hijos ya?

nu îmi amintesc nimic în afară de vîrtejul ăsta. parcă sunt dintotdeauna în el și parcă niciodată nu voi ieși.
faci un copil. îți crește înăuntru. îl ții în brațe mic și fragil, îi dai lapte din sînul tău. îi veghezi somnul, copilăria. tremuri la fiecare răceală. îl iubești mai tare decît te iubești pe tine și ți-ai da viața, la propriu, pentru el. apoi vine o zi cînd nu ajunge nimic din ce ai putea face. când te uiți neputincios, fiindcă nu mai ține de tine. și te apucă disperarea. și urli,
implori, te rogi, hulești. și nimic nu ajută.
cel mai frică mi-e să nu mă lase puterile și să nu mai am cum lupta.

yo siempre estare a tu lado!

 

Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

17 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Alina Olaru
Alina Olaru
17 iunie 2014 11:01

Nu pot sa-ti spun decat ca plang. Nu stiu daca de groaza viitorului sau de groaza empatiei. Nu stiu de ce, doar plang si ma simt proasta de neputincioasa ca nu pot spune ceva mai intelept.

Alina Olaru
Alina Olaru
17 iunie 2014 11:12

E o complexitate fascinanta, aproape groaznica in postarile tale. O trecere foarte rapida de la intensitatea unei trairi la intensitatea opusului sau. Ma simt ca si cum as fi pe o scara rulanta ce functioneaza cu viteza luminii, opirea facandu-se invariabil ba prea sus – sa-mi julesc spranceana de tavan – ba prea jos – sa-mi rup glezna in podea. Ador aceasta nestare sufleteasca pe care o simt la tine, dar imi si displace profund. Scrisesem ”o si urasc”, dar am sters. Ideea e ca nu ma pot opri din cititi si nu cred ca ai putea scrie fara sa… Citește mai mult

paparuz
17 iunie 2014 14:14

atat de mult ma tem si eu de clipele in care, baiatul meu, in fuga lui catre adolescenta, catre maturitate, va uita sa imi zambeasca, va uita sa ma imbratiseze, sa imi spuna de 30 de ori pe zi: „te iubesc, tati ! ” doar viaţa copilul meu cine m-a uitat în trupul acesta obosit şi bătrân? sunt o păsăre fără cer fără aripi (şi da chiar respir numai amintiri) priveşte toate străzile pe care le cutreier inutil sunt pline de tine puştiul blond puţin creţ eşti tu te purtam la grădiniţă pe umeri iar tu râdeai râdeai… cântam amândoi… Citește mai mult

crista
crista
17 iunie 2014 15:49

jumatatea mea este depresiva din adolescenta. marcat in mod ireversibil de divortul parintilor, de vizualizarea amantelor tatalui, de tentativele de sinucidere ale mamei, de discutiile perverse dintre bunice, pentru acapararea interesului nepotelului. de fapt, nimeni nu avea nimic de a face cu copilul, teribil de singur si terifiat de uritenia lumii, incepind cu casa parinteasca. asa l-am cunoscut, asa am continuat viata noastra de cuplu, el, imbatrinind in anxietate si depresie, eu, incercind din rasputeri sa ameliorez ceva, sa iau asupra mea. au trecut 20 de ani pina a acceptat sa vorbeasca tot ce era de vorbit, sa-i spuna tatalui… Citește mai mult

Simona
Simona
17 iunie 2014 22:46
Reply to  Petronela

Da e o lupta cu noi insine, cu cele care ne crestem singure copii, cu noi care de multe ori am vrea sa paream intregi macar pentru ei insa….. Cea mai mare depresie si frica a mea este ca daca obosesc sa lupt si las „masca” jos si sunt si eu öm”ceilalti o sa ma loveasca din nou si am luptat mult, enorm de mult sa ma ridic, dar oare m-am ridicat suficient eu in launtrul meu? sau doar pare? uneori nici nu mai stiu. Ar fi frumoase niste inatlniri in care sa ne spunem pasurile fara insa a ne… Citește mai mult

crista
crista
18 iunie 2014 02:07
Reply to  Petronela

stiu ca esti bine, adica resimt dar te ajuta ceva din felul in care esti construita. la noi e constructia…nu stiu, subreda. si, nu zic doar asa, suntem repetenti spirituali, prea cartezieni, prea critici, prea revoltati si tot asa trecem pe linga viata

crista
crista
18 iunie 2014 15:48
Reply to  Petronela

esti tare scumpa si iti multumesc.

bogdan
bogdan
19 iunie 2014 14:18

ce ca nu trebe sa ierti…trebui doar sa accepti. si atat. asta tine de noi, restul sunt responsabili pentru ale lor

mihail
mihail
20 iunie 2014 16:31

Ce chestie…nu m-am gândit până acum în ce fel rămân în sufletul unei mame cuvintele idioate, spuse în stări insuflate de nu-știu-ce film american ce bogătași ce aveau „mai mult” ca noi…
Nu m-am gândit…cât pot să doară. Nu m-am gândit la nimic mai mult decât la mine.
Mulțam!

Ruxandra
Ruxandra
2 iunie 2015 18:21

Multumesc, Petronela. Ma ajuti sa inteleg din lucrurile mele dureroase.

ionela
ionela
2 iunie 2015 23:45

Offf, mi-ai pus capac azi cu ce ai scris aici. Infinita tristeza este starea mea de câteva zile și am sentimentul că nu mai trece. Am ezitat câteva minute când am văzut titlul, mă gândeam dacă sunt capabilă să citesc în starea în care sunt, dar am zis că nu poate să mă întristeze mai mult decât sunt deja. Concluzia: nu m-a întristat mai mult, am plâns mai mult decât o fac de 9 zile… Mă bucur totuși să știu că acum ești fericită și citind aproape tot de pe blog plus cărțile, cred că meriți asta din plin. Sper… Citește mai mult

ionela
ionela
3 iunie 2015 00:18
Reply to  Petronela

Știu sigur că pot, tot timpul am preferat să râd în loc să fiu tristă, dar acum problema este ceea ce simt și motivele care m-au adus în starea asta.
Acum două luni am simțit o speranță, dar s-a dovedit a fi doar încă un cuțit înfipt în spate.
Urăsc oamenii lași, pe lângă oamenii pe care-i ajuți doar ca să-ți distrugă viața 🙁
Prietenii îmi spun mereu că sunt proastă de bună, poate e momentul să le dau dreptate …

O admiratoare
O admiratoare
15 martie 2018 11:06

dragele de voi… cat de frumos si trist stii sa dori…!