Arhivă lunară: februarie 2018

cei frumoși și cei buni & cîntec lin

Așa cum ziceam și zilele trecute, am rămas datoare să povestesc despre două cărți (între timp s-au făcut patru, dar o iau cătinel) citite și plăcute maxim luna asta. Cu scrisul lui Cristian Fulaș am făcut cunoștință anul trecut, cînd am citit Fîșii de rușine, romanul lui  despre care înțeleg că nu se mai găsește, din păcate, pe piață. Apare indisponibil peste tot, iar Cristian spune că nu vrea să-l reediteze. Mare păcat, căci este un roman excelent, care tratează o temă omniprezentă și omniascunsă în societatea noastră: dependența. Dacă îl găsiți, citiți-l neapărat. Cei frumoși și cei buni este o carte diferită de ce găsisem în Fîșii. Cristian își exersează mai multe voci narative aici, toate extrem de izbutite și de vii, de tensionate, care te țin cu sufletul la gură. Cei frumoși și cei buni conține cinci proze cît se poate de diferite ca temă și stil, deși senzația mea a fost că scriitorul brodează cinci povești în jurul unei obsesii literare, aceleiași pe care o găsim diferit abordată și în roman: singurătatea. Sunt multe feluri de singurătate și autoiluzionare în cartea asta, iar proza care le condensează cel mai bine, din toate punctele de vedere, este Liniștea. [...]

mă dor strămoșii

  Deși voiam să scriu despre două cărți de literatură pe care le-am citit în perioada asta (Cei frumoși și cei buni, Cristian Fulaș, și Cîntec lin, Leila Slimani), mai las un pic să dospească, fiindcă am simțit nevoia imperioasă, după ce am terminat Mă dor strămoșii, să scriu despre ea. Este o carte de psihoterapie care tratează abordarea psihogenealogică în terapie. Psihogenealogia a apărut în anii 1970 și a fost dezvoltată de Anne-Ancelin Schutzenberg, care a pornit de la premiza unui inconștient familial, în care sunt depozitate secretele, traumele, credințele, talentele și visele strămoșilor, care sunt moștenite și aplicate apoi, tot inconștient, de descendenți. Această moștenire spirituală a familiei se face simțită în fiecare dintre noi, știut fiind că preluăm de la părinții noștri, care au preluat de la părinții lor, atît lucrurile bune, cît și (sau mai ales) pe cele mai puțin bune. Omul nu mai este văzut ca scos din contextul său familial extins, ci cu toată zestrea lui moștenită transgenerațional. Dacă vreți, psihoterapeuții care au dezvoltat această ramură, psihogenealogia, încearcă să afle cît de adevărate sunt zicale precum: așchia nu sare departe de trunchi, ce se naște din pisică șoareci mănîncă, tragem păcatele părinților pînă la [...]

despre trupuri și suflete

Am venit de la Cinematecă, unde era cît pe aci să nu pot intra la film, așa de plină era sala. Și am dat play la piesa asta, pe repeat, cu impulsul, cu nevoia iminentă (the urge, cum ar spune englezul) de a scrie despre ultimele două filme văzute. Care se pot strînge dimpreună sub același titlu: despre trup și suflet, deși doar unul se numește așa. (Dă play cît citești, o să intri în atmosfera filmului, care atmosferă mi-a amintit cumva de In the mood for love.) https://www.youtube.com/watch?v=HU2ts1IUByA Despre trup și suflet e un film tulburător și straniu. De o frumusețe tulburătoare și stranie. Premiat cu Ursul de aur la Berlin și nominalizat la cel mai bun film străin la Oscar. Regizat și scris de unguroaica Ildiko Enyedi. Cu Alexandra Borbely, care a luat premiul European Actress Award pentru rolul ăsta și Geza Morcsanyi în rolul lui Endre. Și alte premii și nominalizări, nu le-nșir pe toate. La marginea Budapestei (deși ar fi putut fi oriunde altundeva, la fel de bine) un abator de vite, condus de Endre, un director trecut de 50 de ani, cu o mînă paralizată, își duce viața crudă și sîngeroasă de abator. De ale [...]

neagă realitatea. neagă-ți emoțiile. gîndește pozitiv!

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat din terapia de grup a fost cum să interacționez cu oamenii fără să le bag pe gît adevărurile mele subiective sub formă de adevăr absolut și cum să nu mai proiectez nevoile, frustrările, plăcerile și neplăcerile mele asupra celorlalți. La bază, sunt lucruri atît de simple și de bun-simț încît am stat și m-am întrebat cum de nu m-am prins singură de ele, cum de a fost nevoie să mi se spună cu subiect și predicat cum să fac, cum de nu mi-am dat seama cît de lipsită de empatie și cu ce ușurință aș fi putut răni oamenii, cu cele mai bune intenții? Răspunsul este: am crescut într-o cultură a datului cu părerea, a crezutului despre, a opinatului pe marginea vieții celorlalți, a rîsului de alții, a mișto-urilor, așa că am făcut și eu ce am văzut în jur, de mică, fără să-mi pun multă vreme problema cît de în regulă era ce făceam. Cînd am ajuns la primele module de terapie de grup, am primit niște reguli de funcționare, despre care terapeuta ne-a zis că ar fi bine să le implementăm și în viața noastră cea de toate [...]

De | 2018-02-11T18:08:48+00:00 11 februarie, 2018|Categorii: opinii și adevăruri subiective, Slider|Etichete: , , |23 Comentarii