Arhivă lunară: decembrie 2017

orbi, fragment

    — Ce trece prin tine acum, ce simți despre asta, cum te face să te simți?, o întreba mereu Bogdana. La început, dădea răspunsuri de analfabetism emoțional, fiindcă niciodată, nimeni nu o între­base așa ceva. Încet, ghidată de ea, începu să des­copere cum se simte atunci cînd vorbește despre un anume lucru, ce trece prin ea atunci cînd își amintește o scenă din căsnicia ei cu Călin sau din copilărie, iar scotocirea asta în emoțiile ei o ajuta mult să înțeleagă de ce luase deciziile pe care le luase. Fiindcă alegem emoțional, întotdeauna, îi explicase Bogdana, raționalul îl folosim doar ca să ne justificăm alegerile emoționale. Nimeni nu o întrebase vreodată ce trece prin ea, cum o face să se simtă o situație dată, iar acum i se părea că era cea mai importantă întrebare care i se pusese vreodată. Oamenii o întrebau ce faci din simplă complezență, fără să le pese cu adevă­rat, Călin o întreba același lucru cu scopul clar de a afla unde e și cu ce se ocupă în momentul ăla, dacă era bolnavă, mama ei o mai întreba cum se simte, dar tot așa, ca să afle dacă starea i se mai ameliorase. [...]

De |2018-08-30T11:16:21+00:0012 decembrie, 2017|Categorii: de prin cărțile mele|11 Comentarii

pe apă

M-am întors de trei zile, dar încă visez că sunt pe vas. Plus legănatul pe care încă-l simt, dar nu e barca, sunt eu care mă opun unui tangaj imaginar de-acum, e corpul meu care încă nu s-a obișnuit cu uscatul și staticul. Visez mai ales zona centrală a vasului, cu lifturile de sticlă și interiorul albastru de sticlă, scările de sticlă, balustrada de sticlă. De sticlă m-am simțit și eu, zile de-a rîndul. În fiecare seară, cînd vasul pleca din port, mă așezam cu pescărușii pe punte și așteptam să se desprindă și să alunece în marea cînd albastru-smarald, cînd albastru-cerneală, cînd albastru-negru, dacă era deja tîrziu. Din Barcelona am plecat după șapte, portul și orașul sclipeau în mii de luminițe, pe punte se auzea iar vocea lui Bocelli, ca de fiecare dată, și, deși nu îmi place deloc Bocelli, tot mi-a dat o lacrimă în colțul ochiului privind înapoi, spre uscat, iar apoi în jos, spre apa adîncă, luminată. Noaptea, vasul aluneca peste marea cînd netedă, cînd înfuriată, nepăsător, uriaș, iar eu mă holbam în întuneric, încercînd să ghicesc unde-s marginile apei ce părea nemărginită. Unii nu se puteau apropia de balustradă, mă sperie marea noaptea, ziceau, eu [...]

De |2018-02-09T21:20:41+00:004 decembrie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , , |3 Comentarii