Arhivă lunară: februarie 2016

mă-ntorc în Banat

Trăiesc o perioadă ciudățică – deși familiară, am trecut de multe ori prin asta în viața mea – din punct de vedere al sănătății. Dau din una în alta, mă tratez pentru ceva și fac reacție la tratament și mă tratez pentru reacție, apoi peste, jap, o viroză de abia pot respira și așa mai departe. Da, știu, am imunitatea slăbită, muncesc mult, mănînc prost, mă stresez mult, voi lua măsuri, zău că voi lua că nu se mai poate așa, dau colțul. Pînă una alta, virozat-virusată cum sunt, mă duc să plimb nu ursul ci perversul, efectul pervers adicătelea, la Timișoara, la invitația unei prietene dragi. Ioana e vinovata pentru colierele mele cu pandantive din mecanisme de ceas pe care le port cu obstinație la aproape orice – fiindcă ei îi plac ceasurile care stau, iar mie și mai abitir. Sunt niște bijuterii superbe, sunt îndrăgostită de ele și întotdeauna cînd le port se mai îndrăgostesc și alții de ele. (Pe Ioana și ale ei kronikbijoux o găsiți aici.) Ei bine, între bijuterii și alte lucruri de designer mă voi afla sîmbătă și eu, cu poezia mea de designer, firește, la Timișoara, în atelierul Elenei Mazăre și Kronik Bijoux [...]

De | 2017-10-12T00:32:06+00:00 24 februarie, 2016|Categorii: lansări și alte evenimente|Etichete: , , |1 comentariu

aer

Sunt un pește balon. Burta mea e mare și rotundă. Am pîntecele umflat precum al unei gravide, dar înăuntru nu e nimic, în afară de aer. Sunt însărcinată cu trei kilograme șapte sute de aer. Noaptea nu dorm, fiindcă fetusul de aer se mișcă încoace și încolo, îmi dă picioare în ficatul umflat. Arsurile mă fac să mă încovoi de durere: are părul mare cel mic, zice bunica. Părul lui de aer buclat. Vine sorocul. Găsește-i tu nume. O să plutesc apoi, cu burta în sus, ca un pește mort, pe rîul deznădejdilor noastre.         ("Henry Ford Hospital," Frida Kahlo, 1932)      

De | 2017-08-14T14:48:09+00:00 17 februarie, 2016|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |5 Comentarii

Castoru

- Am făcut sport absolut toată viața, am avut o dietă mediteraneană și acum mor la 48 de ani de cancer la colon, asta ironie!, mi-a zis Castorul cu cîteva săptămîni în urmă. Îl sunasem să mă ajute cu niște filmări de la cățărări, dar m-am blocat. Pe Castorul îl știe, măcar din povești, absolut toată lumea care iubește muntele în țara asta. E tipul ăla care se cațără ca un drac. Tipul ăla care a pierdut o ureche sub o avalanșă. Asta e o chestie pe care o avem în comun: am stat sub cîte o avalanșă. Și mai avem în comun multe ore lucrate împreună, toate bestiale, fiindcă așa e Castorul, un tip bestial. Pe Castorul l-am cunoscut cu mulți, mulți ani în urmă. Întîmplarea a făcut ca, după o vreme, să producem niște jurnale împreună, la ore obscene. Ne întîlneam cîrpiți de somn în redacție, doar noi doi, echipa tehnică ajungea mereu după noi. Eu aveam de editat jurnale, el făcea cafeaua și mă făcea să rîd. Doamne, cît rîdeam împreună! Inclusiv în timpul jurnalelor care aveau loc în direct. Una dintre glumele lui Castoru care a rămas memorabilă se întîmpla la un jurnal pe la șase [...]

De | 2017-08-14T14:48:35+00:00 13 februarie, 2016|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , |7 Comentarii

sfîrșitul nopții (fantezia pentru tastatură în alt minor, la patru mîini)

  - Nu îmi ajunge nimic din ce am ca să te simt, să îți simt căldura, textura, mirosul pielii, să te iau cu mine, să mi te impregnez, iubito... Ei îi scapă un suspin. El continuă să o mîngîie, încet, minuțios. Zace moale, cu chipul destins, de după sex. Ochii închiși, cu genele ca niște umbre viorii. Niciodată nu e atît de liniștită ca atunci cînd termină de făcut dragoste. De copilăroasă. De inocentă. De îndrăgostită. Cînd se uită la mine, simt atîta căldură încît mă lichefiează pe interior, gîndește. Mă calcinează. De parcă fierbințeala din pîntece, după furtuna de orgasme, îi urcă în ochi. O singură privire languroasă și sunt pachețel de primăvară, rulat, la picioarele ei desfăcute, gîndește. Se uită adînc în ochii lui, închide din nou ploapele, surîzînd, iar el simte că se poate întinde fix atunci pe podea, gol, și să moară de dragul ei. Iar ea știe asta. Cît de arbitrară e dragostea, dragostea mea, gîndește. Arbitrar o și cunoscuse, nu cu mult timp în urmă, într-o miercuri. O zi ca oricare alta, pe terminate - credea el. Fusese abia începutul. Un început vijelios ce făgăduia multe, el făgăduia multe, ea ținea pasul și [...]

De | 2017-08-14T14:48:50+00:00 8 februarie, 2016|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , , |18 Comentarii