Arhivă lunară: februarie 2014

lacustră

Cît îmi plăceau ploile cînd eram puştoaică. Şi verile erau altfel atunci, calde, cu miros de zarzăre, cireşe coapte şi tei înflorit. Ploaia venea neaşteptat, peste cîte o zi fierbinte şi prăfoasă, mă dezbrăcam şi ieşeam afară să mă răpăie rafalele, aproape goală, cu braţele întinse şi pielea bătătorită de soare şiroind, şi părul, şi picioarele goale, pline de noroi, şfichiuită de stropii reci. Apoi ploaia se oprea la fel de brusc cum venise, şi mă întorceam răcorită şi netulburată, la joaca mea. Şi drumul era ud, iarba, copacii şi din toate ieşea încetinel un abur subţire, iar aerul se umplea de mirosuri care mi-au rămas întotdeauna în memoria olfactivă ca quintesenţă a tot ce e proaspăt şi verde şi ud, pe care le adulmecam cu nările deschise şi fremătînde. Apoi mă înamorasem de zilele tomnoase cu ploi lungi şi reci, de care te ascundeai la căldura, în casă, între cearşafuri, niciodată singură, leneveală şi agonie dulce, în timp ce afară se rupeau cerul şi lumea. Inspiram orizontul cenuşiu şi apăsator ca un crepuscul greu, şi îl expiram încărcat cu umori de lîncezeala şi dragoste. Acum, dimineţile astea îmi par purtate. Ponosite. De mine şi de alţii. Lăbărţate, cu coate [...]

De | 2017-08-16T14:01:43+00:00 28 februarie, 2014|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |5 Comentarii

poveşti greceşti

Cele mai frumoase vacanţe ale mele au fost alea în care am fost singură. Singură. Am împachetat şi am plecat. Uneori aproape, alteori departe, pînă dincolo de ocean. În urmă cu 8 ani m-am înamorat de Grecia. Bine, mint. Cu 9, cînd un bărbat de care eram nespus de îndrăgostită a fugit cu mine până acolo, mi-a relevat-o scurt şi m-a lăsat cu ochii în soarele mediteranean. Un an mai tîrziu, am decis să plec singură, la îndemnul terapeutei mele, să o regăsesc şi să mă regăsesc. Mi-au reuşit impecabil ambele intenţii,  credeam, deşi acum cînd recitesc ce scriam atunci îmi vine să mă iau singură în braţe, într-atît de vulnerabilă îmi pare femeiuşca ce a scris cuvintele alea stîngace.  Din vacanţa aia am o amintire hazlie şi duioasă, în acelaşi timp, o poveste despre cum am pus eu umărul la desăvîrşirea unui tînăr macedonean din Skopje care o să mă ţină minte toată viaţa lui. Povestea o găsiţi aici, click. Nu am scris atunci despre asta, prea preocupată să mă sondez cum eram. Atît mi-a rămas negru pe alb, de acum 8 ani. (jurnal, aprilie 2006) Elada. Sithonia. Akti Elia. Kalimera, mă salută în fiecare dimineaţă chelnerii, în restaurantul [...]

De | 2017-09-30T14:32:33+00:00 27 februarie, 2014|Categorii: de prin cărțile mele|Etichete: , , , |16 Comentarii

sărituri

Trag  tare de mine azi. Sunt în formă. Era şi timpul, îmi zic, să nu îmi mai pierd răsuflarea, să nu mai simt înţepăturile în splină. Aşa se întîmplă mereu cînd fac cîte o pauză de la antrenamente, îmi ia minimum o lună să îmi revin. Trag tare de mine  şi mă uit drept înainte, în oglindă. Ridic piciorul încălţat cu gheata grea la 45 de grade, ţin piciorul întins perfect, îmi place să îmi văd tot corpul încordat, drept, executînd corect mişcările. Sunt înnebunită după sport. Nu îmi amintesc să fi avut perioade mai lungi în viaţa mea fără să mă mişc organizat. Am făcut de toate. Cel mai mult îmi place să alerg prin pădure, aştept să se încălzească, să îmi reiau turele de dimineaţă cu urcare pe Tîmpa, pe potecile înverzite şi înciripite. Nimic nu se compară cu senzaţia aia de alergare printre muguri şi păsări, cu cer albastru deasupra, cu zgomotul oraşului de dedesubt ecranat de susurul pădurii. Pînă atunci, însă, ghetele astea care mă aruncă în sus la fiecare apăsare îşi fac treaba perfect. Sar pe un picior, pe celălalt îl ridic la piept, mîinile sus, inversez mişcarea pe celălalt picior, simt muşchiul cum se încălzeşte [...]

De | 2017-08-16T14:02:10+00:00 26 februarie, 2014|Categorii: bucăți din mine|Etichete: , , |17 Comentarii

timpul meu personal

(jurnal, aprilie 2010) timpul e o percepţie personală, băi. ştiu că e truism, mă doare-n adidasul drept că e truism. e aşa de truism că nimeni nu se mai gândeşte la sensul lui. nu e nimic, m-am gîndit io azi. în timp ce alergam. ştii cum alerg? ţi-am mai zis, de parcă aş avea o destinaţie, iar destinaţia aia ai fi tu. alerg de nebună, cu gluga trasă pe cap, printre copacii înmuguriţi, în ciripit de mierlă. şi trag pe nas aerul ăla mişto de pămînt reavăn şi flori de corcoduş albe şi pe urechi, până în cortex, sunetul de mierlă şi de vînt primaveril uşor nervos, dar nu mult, numai cît să îmi înfioare puful de pe gît. alerg şi gîndurile aleargă şi ele. azi, par egzamplî, m-a alergat gîndul ăsta: am 33 de ani imediat. şi mă simt de 17 şi 60. în acelaşi timp. mă simt la ambele capete ale vârstei, deodată. fiindcă am trăit în ăştia treijtrei de ani mai mult decît orice om de 60. mă simt obosită şi copleşită. şi bătrînă, cumva, la finalul a minimum două vieţi gata trăite. şi în acelaşi timp mă simt la începutul unei vieţi. gata să o iau [...]

De | 2017-08-16T16:05:56+00:00 25 februarie, 2014|Categorii: opinii și adevăruri subiective|Etichete: , |5 Comentarii