20 years later

Aseară am primit 3 fotografii de la o cititoare întoarsă în țară, care a terminat același liceu cu mine. Eram în pat, așa că le-am văzut pe telefon, una din ele era întoarsă cu susul în jos. La prima deslușire mi-am dat seama că e ceva scris, mi-am zis că poate e vreo pagină din prima mea carte, care i-o fi plăcut. Dar erau paginile revistei școlii și primele mele poezii publicate. De la 17 ani. Fata făcuse curățenie și găsise revista și s-a gîndit să mi le trimită și mie.

M-a cuprins o emoție foarte mare. Mi le-am amintit pe măsură ce le reciteam. M-a aruncat înapoi cititul lor, madlenă, în timpul liceului, cînd aveam vîrsta fie-mii. Le-am citit de două ori, cu o curiozitate stranie. M-am uitat pe mine cea de atunci. Ce simțeam atunci, despre ce scriam, cum mă raportam la lume, la Dumnezeu, la mine însămi. Eu, de vîrsta de acum a fiicei mele mari, scriam despre Dumnezeul dărîmat, despre necerul din mine, nu credeam că aș putea fi fericită – și am avut dreptate, 20 de ani am ținut să îmi dau dreptate, continuu – , și eram atît de singură încît eul liric stătea de vorbă cu bănci bolnave și ferestre. Ca orice adolescent cu căutări, priveam viața cu sfidare și aroganță, dar și cu foarte multă tristețe. Fata aia care a scris poeziile alea era foarte singură și tristă. O compar cu fie-mea. Mă bucur de comparație. Fie-mea e mult mai mișto.

La 17 ani știam sigur că voi scrie și voi ajunge scriitoare. Mă uit la bucățile alea scrise în adolescență și nu mi-e rușine cu ele. Sigur, le-aș edita un pic, de unele exprimări m-am îndepărtat definitiv, însă sunt niște texte reușite pentru vîrsta aia.

La 27 de ani nu mai aveam nici măcar curaj să sper că aș putea să public vreodată ceva. Bărbatul pe care îl iubeam atunci mă amenința că o să îmi publice el scrisorile și se va îmbogăți. Eu îi rîdeam în nas și continuam să îi scriu, fiindcă nu știam altfel. Se înșela, însă. Din cărți nu te îmbogățești.

La 37, mai sunt cîteva săptămîni pînă va vedea tiparul a doua mea carte. Și sunt femeia care visam să fiu la 17.

mărturisesc

îi spuneam deunăzi băncii ce mă

privea afabil (ne împrietenisem astă-vară

în parcul central

uneori ne plimbam împreună

era o bancă tare stranie și fără culoare îmi

spunea că e tare singură și bolnavă căci

după ce mai întîi avusese pneumonie acum

o îmbolnăvea poluarea fonică literalmente

ura mașinile și copiii mici

eu cred că era puțin sonată și poate puțin

mizantropă învățase să simuleze că mă ascultă)

am vrut întotdeauna să cresc de mică

mă fascinau poveștile cu uriași și feți-frumoși

ce creșteau într-o zi cît alții-ntr-un an

priveam apusurile uimită că pămîntul mușcă

hain din soare și cearcănul nopții durea și plîngeam

(banca își înăbuși discret un căscat) apoi noapte de noapte

visam că-mi cresc extremitățile enorm și

nu mai semănam a fetiță

ei spuse banca vădit plictisită privind discret cu

ultimul ochi zdravăn la o pereche mioapă ce

se săruta (ete dom’le și la ăștia) asta nu e

mare scofală nici eu nu mai semăn a bancă

demult și suspină patetic

protestai însă banca nu mai era acolo

plecase ghicii eu la policlinică să-și facă

injecția pentru răceală căci de la pneumonie

se alesese cu sensibilități

***

am privit într-o zi de la mult poetizata mea

fereastră – îi spuneam dis-de-dimineață băncii

era puțin somnoroasă și puțin iritată îmi explicase

că nu putuse dormi toată noaptea de răul mașinilor-

și am rămas cu gura căscată o clipă trecea pe

sub fereastră îmbrobodită bine era frig purta sub

brațul stîng o umbrelă galbenă cu buline roșii (aici

banca strîmbă superior din nas) pe care o ținea

invers să nu se ude la picioare am rîs cine a mai

văzut o clipă să se apere de ploaie cu o umbrelă

atît de țipător galbenă

ai dreptate comentă banca fără să se mire că

tocmai pe sub geamul meu s-a găsit clipa să treacă

e revoltătoare atîta lipsă de bun-gust

era îmbrăcată, continuai dezorientata într-un albastru intens

neverosimil atît de neverosimil încît aveai impresia

că pe spate îi atîrna o pancartă pe care scrie atenție

proaspăt vopsit m-a privit sa scălîmbăiat la mine

făcînd-mi parcă în ciudă (aici banca deveni foarte

atentă îi plăceau grozav circăriile) și rînjind cu satisfacție

pieri nu m-a crezut evident nimeni gândii că am

văzut clipa îmbrobodită într-un albastru neverosimil

ferindu-se să răcească la picioare cu o umbrelă galbenă

cu puncte roșii și mai departe întrebă interesată banca

însă tăceam nu mai aveam nimic să-i spun

(n-ar fi înțeles oricum c-am început s-aștept

de-atunci lîngă fereastră să nu pierd momentul

în care viața mea are să treacă pe sub geam

sunt sigură că într-o zi va trece și ea și de

asta nu mă mai dezlipesc de fereastră)

PS: Pe cine mai interesează portretul artistului la tinerețe, niște texte din tinerețea timpurie am mai pus aici.

Și da, aia din poza de sus sunt eu la 17-18 ani.