Aseară am primit 3 fotografii de la o cititoare întoarsă în țară, care a terminat același liceu cu mine. Eram în pat, așa că le-am văzut pe telefon, una din ele era întoarsă cu susul în jos. La prima deslușire mi-am dat seama că e ceva scris, mi-am zis că poate e vreo pagină din prima mea carte, care i-o fi plăcut. Dar erau paginile revistei școlii și primele mele poezii publicate. De la 17 ani. Fata făcuse curățenie și găsise revista și s-a gîndit să mi le trimită și mie.
M-a cuprins o emoție foarte mare. Mi le-am amintit pe măsură ce le reciteam. M-a aruncat înapoi cititul lor, madlenă, în timpul liceului, cînd aveam vîrsta fie-mii. Le-am citit de două ori, cu o curiozitate stranie. M-am uitat pe mine cea de atunci. Ce simțeam atunci, despre ce scriam, cum mă raportam la lume, la Dumnezeu, la mine însămi. Eu, de vîrsta de acum a fiicei mele mari, scriam despre Dumnezeul dărîmat, despre necerul din mine, nu credeam că aș putea fi fericită – și am avut dreptate, 20 de ani am ținut să îmi dau dreptate, continuu – , și eram atît de singură încît eul liric stătea de vorbă cu bănci bolnave și ferestre. Ca orice adolescent cu căutări, priveam viața cu sfidare și aroganță, dar și cu foarte multă tristețe. Fata aia care a scris poeziile alea era foarte singură și tristă. O compar cu fie-mea. Mă bucur de comparație. Fie-mea e mult mai mișto.
La 17 ani știam sigur că voi scrie și voi ajunge scriitoare. Mă uit la bucățile alea scrise în adolescență și nu mi-e rușine cu ele. Sigur, le-aș edita un pic, de unele exprimări m-am îndepărtat definitiv, însă sunt niște texte reușite pentru vîrsta aia.
La 27 de ani nu mai aveam nici măcar curaj să sper că aș putea să public vreodată ceva. Bărbatul pe care îl iubeam atunci mă amenința că o să îmi publice el scrisorile și se va îmbogăți. Eu îi rîdeam în nas și continuam să îi scriu, fiindcă nu știam altfel. Se înșela, însă. Din cărți nu te îmbogățești.
La 37, mai sunt cîteva săptămîni pînă va vedea tiparul a doua mea carte. Și sunt femeia care visam să fiu la 17.
mărturisesc
îi spuneam deunăzi băncii ce mă
privea afabil (ne împrietenisem astă-vară
în parcul central
uneori ne plimbam împreună
era o bancă tare stranie și fără culoare îmi
spunea că e tare singură și bolnavă căci
după ce mai întîi avusese pneumonie acum
o îmbolnăvea poluarea fonică literalmente
ura mașinile și copiii mici
eu cred că era puțin sonată și poate puțin
mizantropă învățase să simuleze că mă ascultă)
am vrut întotdeauna să cresc de mică
mă fascinau poveștile cu uriași și feți-frumoși
ce creșteau într-o zi cît alții-ntr-un an
priveam apusurile uimită că pămîntul mușcă
hain din soare și cearcănul nopții durea și plîngeam
(banca își înăbuși discret un căscat) apoi noapte de noapte
visam că-mi cresc extremitățile enorm și
nu mai semănam a fetiță
ei spuse banca vădit plictisită privind discret cu
ultimul ochi zdravăn la o pereche mioapă ce
se săruta (ete dom’le și la ăștia) asta nu e
mare scofală nici eu nu mai semăn a bancă
demult și suspină patetic
protestai însă banca nu mai era acolo
plecase ghicii eu la policlinică să-și facă
injecția pentru răceală căci de la pneumonie
se alesese cu sensibilități
***
am privit într-o zi de la mult poetizata mea
fereastră – îi spuneam dis-de-dimineață băncii
era puțin somnoroasă și puțin iritată îmi explicase
că nu putuse dormi toată noaptea de răul mașinilor-
și am rămas cu gura căscată o clipă trecea pe
sub fereastră îmbrobodită bine era frig purta sub
brațul stîng o umbrelă galbenă cu buline roșii (aici
banca strîmbă superior din nas) pe care o ținea
invers să nu se ude la picioare am rîs cine a mai
văzut o clipă să se apere de ploaie cu o umbrelă
atît de țipător galbenă
ai dreptate comentă banca fără să se mire că
tocmai pe sub geamul meu s-a găsit clipa să treacă
e revoltătoare atîta lipsă de bun-gust
era îmbrăcată, continuai dezorientata într-un albastru intens
neverosimil atît de neverosimil încît aveai impresia
că pe spate îi atîrna o pancartă pe care scrie atenție
proaspăt vopsit m-a privit sa scălîmbăiat la mine
făcînd-mi parcă în ciudă (aici banca deveni foarte
atentă îi plăceau grozav circăriile) și rînjind cu satisfacție
pieri nu m-a crezut evident nimeni gândii că am
văzut clipa îmbrobodită într-un albastru neverosimil
ferindu-se să răcească la picioare cu o umbrelă galbenă
cu puncte roșii și mai departe întrebă interesată banca
însă tăceam nu mai aveam nimic să-i spun
(n-ar fi înțeles oricum c-am început s-aștept
de-atunci lîngă fereastră să nu pierd momentul
în care viața mea are să treacă pe sub geam
sunt sigură că într-o zi va trece și ea și de
asta nu mă mai dezlipesc de fereastră)
PS: Pe cine mai interesează portretul artistului la tinerețe, niște texte din tinerețea timpurie am mai pus aici.
Și da, aia din poza de sus sunt eu la 17-18 ani.
Super, Petronela. Ar fi asa frumos sa iti pot citi toate poeziile pe care le-ai scris la varsta aia…
Mai ales ca e si varsta mea, de acum. Sunt frumoase si pline de emotii.
Gresesti, Petronela! Din carti ( accentul pe carti) te imbogatesti. Te gandesti ce ai fi fost fara carti citite sau scrise. Eu sunt sigur mai bogat decat tine, reprezentat de mai putine carti si mai multi bani. Fiind si mai in varsta, acum regret. Am inceput cu „gerunziul”. Naspa!
Tu ai ce face: citesti si scrii. Eu cheltuiesc banii pentru placeri si putini pe filantropie, nu caritate si nu ma regasesc. Am folosit, in tinerete, mintea; am folosit, la maturitate, spiritul. Acum imi caut sufletul. E bine sa asculti o banca?
Pune tu semnul la prima intrebare!
Eu, in copilarie si adolescenta,a visam Contele de Montecristo. Eram pe un cal alb pe malul marii si gaseam comoara. Si ma razbunam, puternic devenind, pe tot raul din lume. Acum, cred ca am invatat sa iert si imi raspund la multe intrebari nepuse la varsta ta. Nu e usor. Astept mainele pentru a citi despre tristete si singuratate, pentru a comenta. Esti mare si tare. Curaj!
multumesc. sunt tare, nu si mare. si bogata, dar nu in bani si avutii. 🙂
este uimitor cat de putin spre deloc totusi te-ai schimbat…si fizic, si ca esenta literara. chiar ca ai fost nascuta sa scrii, te-ai nascut artista.